Opinii

 

Batista şi ţambalul

Batista este una dintre primele unelte cu care ne întâlnim în viaţă. După biberon. Biberonul pentru a supravieţui, batista pentru acţiuni de curăţenie. Trupească, nu sufletească. Batista îi face pe copiii oricât de mici să-şi asume şi primele responsabilităţi: ştergerea nasului, a mâinilor şi, mai târziu, a transpiraţiei de pe fruntea asudată la prima serbare şcolară. Nu se face să dai cu dosul mânii pe sub nas sau peste tâmplele cârlionţate.

Mai ţineţi minte primele jocuri din curtea grădiniţei: Am pierdut o batistuţă/ Mă bate mămica/ Cine-o are să mi-o dea/ Să-i sărut guriţa. Un pas mic către dansul numit, în mod ciudat, Periniţa, nu Batistuţa. Cu batista se obţinea în trecutul îndepărtat atenţia băieţilor în locurile publice. O batistă scăpată pe jos îţi putea aduce fericirea casnică. Sau nefericirea, după caz. Şi tot aşa, vă las plăcerea de a continua.

Înlocuită de şerveţele de hârtie, batista este în real pericol de dispariţie acum.

Ţambalul este un instrument muzical. Unul dintre cele mai fascinante, dacă mă întrebaţi pe mine. Coardele lui vibrează prin lovire, ca la pian, nu prin ciupire sau frecare, ca la alte instrumente: bas, vioară, violă, harpă, chitară, mandolină etc. Ţambalul este o rudă îndepărtată a clavecinului şi a pianului. Mânuit de lăutari tuciurii pe la nunţi şi botezuri, din ce în ce mai rar.

Rămas fără instrumentişti cu mâini năzdrăvane şi spate puternic, ţambalul înaintează lent şi sigur pe drumul fără întoarcere, care se încheie în muzeul instrumentelor muzicale fără viitor.
Şi totuşi, cele două instrumente sunt mult mai interesante prin utilizarea lor simbolică, mereu în actualitate. Nu pentru a şterge nasul sau, Doamne fereşte, transpiraţia muncii, nici pentru ritmuri şi armonii muzicale noi, ci pentru ceea ce reprezintă, împreună, în proiectele puternicilor zilei.

De două ori contează în viaţa unui politician batista şi ţambalul.

Prima dată, în construcţia carierei, atunci când este recomandat să ai o batistă de oferit unei fiinţe sensibile, unei mame disperate sau unui cetăţean care cade în gropile de pe drumul administrat aiurea de cei aflaţi la putere. Cu un gest de acest fel, poţi câştiga voturile unui cătun, cel puţin. Tot atunci, ataşamentul faţă de valorile tradiţionale se poate dovedi cu uşurinţă, apreciind filosofic calitatea sunetelor ce vibrează deasupra ţambalului. Prilej cu care poţi promite câte în lună şi în stele culturii naţionale, deasupra mormântului căreia te-ai oprit să verşi o lacrimă.

A doua oară, când ajunge la putere. Şi unul şi alta, ţambalul şi batista, nu mai pot fi văzute separat. În public, nici atât. În urechile sensibile ale puterii, ţambalul poate stârni sensibilităţi. Poate ajuta la comunicarea între supuşi şi poate înălţa mesaje mobilizatoare în cele mai nebănuite armonii. Puterea se teme de ţambal. Batista, la rândul ei, este dovada clară a unor nevoi umane, nu a unora divine, cum este de aşteptat. În fiecare secundă ce se scurge pe sub scaunul puterii pe care s-a tolănit, politicianul nu-şi suflă nasul şi nu face nimic din cele lumeşti. Aşa se arată la din ce în ce mai rarele şi mai dojenitoarele lui aparţii publice.

Întâlnite de mâinile îndemânatice ale puterii, batista şi ţambalul se anulează reciproc. Sunetele pier sub ţesătura moale. Adevărul melodios şi nuanţat se supune tăcerii. Puterea poate face inutile şi cele mai necesare dintre uneltele inventate de om. Pentru că puterii îi place tăcerea, de sub care scoate capul vioi, din când în când, numai adevărul oficial. Oficial, suntem mai mulţi, din cei mai culţi, cu libertatea la degetul mic şi foarte, foarte fericiţi. Cu batista pe ţambal!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...