Habar nu am cine este Coldplay. Nici Babasha. Nici solistul de la Coldplay. Chris Martin, cred. Am înţeles însă că o mare mulţime de români a huiduit pe cântăreţul Babasha şi o altă mare mulţime de români a aplaudat la ordinul dat de pe scenă de un domn pe nume Chris Martin, venit să cânte la Bucureşti. Ei bine, când o mare mulţime de români face ceva, devin interesat.

Am ascultat, vrând-nevrând, tot felul de interpretări ale huiduielilor cu care prima mare mulţime de români l-a întâmpinat pe cântăreţul Babasha pe scena concertului lui Chris Martin. Analiştii şi comentatorii s-au întrecut în a identifica ce anume au huiduit spectatorii cu atâta hărnicie. Muzica. Vocea interpretului. Etnia lui.

Dacă s-a huiduit muzica, nu e bine, s-a zis la televizor. Oamenii sunt ipocriţi. Ascultă manele cu o ureche - pe ascuns - şi huiduie cu cealaltă, la vedere. Dacă s-a huiduit vocea, iar nu e bine. Vocea e a unui tânăr aspirant şi huiduielile descurajează talentele româneşti. De-aia n-avem niciun Nobel, la nimic. Dacă s-a huiduit etnia, am dat de dracu! Etnia e o chestiune tabu chiar şi atunci când ea înseamnă cultură şi se dezvoltă în colectivităţi destul de duşmănoase cu valorile civilizaţiei, cu codul bunelor maniere şi cu alte două-trei mărunţişuri de acelaşi fel. Am fost de câteva ori în viaţă izolat lingvistic în câteva comunităţi vorbitoare şi de alte limbi pe lângă limba română şi nu mi-a plăcut deloc, ca să dau un exemplu generalizant. Am învăţat câteva cuvinte din limbile acelea, după ce am păţit-o, ceea ce nu înseamnă că voi fredona manele fiind asaltat de aşa ceva.

Revenind la concert şi la huiduieli, eu cred că am asistat, în fapt, la cu totul altceva, mult mai simplu decât s-a spus. Mulţimea aceea de oameni de la primul concert a huiduit pentru că i s-a livrat pe nepusă masă ceva ce n-a cerut şi ceva ce n-a plătit. Nu pe post de bonus la biletul cumpărat, ci pe post de substitut (nechezol, dacă mai ştiţi despre ce e vorba), care se vinde de obicei la un preţ mult mai mic decât originalul. Înţeleg că biletul la acest concert a trecut cu uşurinţă de mia de lei, ceea ce înseamnă că un centimetru pătrat de muzică, livrat de Coldplay, face multe sute de lei. Altfel, clientul n-ar fi plătit. A plătit, atâta face! Mai înţeleg că un centimetru de manea face mult mai puţin, oricine l-ar cânta. Ei, bine, ceea ce s-a întâmplat cu apariţia manelei la concertul Coldplay se numeşte publicitate mincinoasă, înşelătoare şi se întâmpină cu o reacţie de respingere, în mod natural. Eu cred că acel care a livrat un produs mai ieftin şi a încasat pentru unul mai scump ar trebui să fie fericit că a primit doar huiduieli. O mulţime înşelată poate fi mult mai periculoasă decât atât. Românii sunt aprigi din fire! mi-am zis auzind ce s-a întâmplat.

Ţi-ai găsit! A doua zi, la acelaşi concert, mulţimea n-a mai huiduit maneaua servită la preţ de Coldplay. Dimpotrivă. S-a aşezat disciplinată în faţa scenei şi a executat, ca pe o penitenţă, tot ceea ce Chris Martin - ca un preot autoritar – a cerut să fie executat. Aplauze, palme peste ochi şi roşu în obraz. Un spectacol grotesc cu adevărat, care spune pe şleau ce se petrece pe aici, pe la noi. Nu insist.

În rest, mă mai amuz cu ceea ce-mi rămâne pe masă după un subiect de acest fel. Privesc la bieţii de noi înspăimântaţi de multiculturalismul românesc şi ajunşi pradă acestei culturi a manelelor, care ne unifică uşor-uşor, trimiţând în neant diversitatea cu care ne-a dăruit istoria, arta şi viaţa pe regiuni, în care ne-am născut. Atât de bogată în limbi vorbite şi dialecte, în muzică şi în poezie, în religii şi în obiceiuri, care de care mai surprinzătoare şi mai de soi.