Potrivit Parlamentului European, libertatea de a furniza servicii (FOS) şi libertatea de stabilire (FOE) garantează mobilitatea societăţilor şi a persoanelor în cadrul UE.
Acele societăţi de asigurări care sunt autorizate să-şi desfăşoare activităţile comerciale în orice ţară din Spaţiul Economic European (SEE) au în principiu permisiunea să îşi desfăşoare activitatea şi în alte state membre.
Libertatea de a presta servicii presupune, potrivit legislaţiei europene, ca firmele de asigurare din ţări membre să poată presta servicii pe teritoriul unui alt stat membru fără a fi obligatorie înfiinţarea unei sucursale . Aceasta înseamnă că, prin libertatea de a furniza servicii, companiile de asigurări şi intermediarii pot distribui produse de asigurare pe întreg teritoriul SEE dintr-un stat membru, fără a fi nevoie să înfiinţeze mai multe sucursale, prin notificarea autorităţii lor de reglementare din ţara de origine.
Pentru a beneficia de simplitatea libertăţii de a oferi servicii, trebuie să existe anumite procese care să asigure că deciziile cheie de-a lungul lanţului valoric al asigurărilor sunt luate în ţara în care îşi are sediul asigurătorul reglementat. Tot supraveghetorul din ţara de origine are întreaga responsabilitate a monitorizării activităţii, a verificării respectării indicatorilor de solvabilitate, pe scurt a tuturor proceselor pe care societatea respectivă le desfăşoară pe FOS. Astfel de societăţi activează şi în România, motiv pentru care consumatorii din ţara noastră trebuie să fie conştienţi că este foarte posibil să nu beneficieze de aceeaşi protecţie pe care o au dacă cumpără produse de asigurare de la firmele autorizate în România, pentru simplul fapt că nu există scheme de garantare pentru toate clasele de asigurări la nivelul tuturor ţărilor UE. Abia de la 1 ianuarie 2024, Directiva MTPL (RCA) trasează obligaţia existenţei unei scheme de garantare în toate ţările membre, însă doar pentru clasa de asigurări 10 adică RCA.
Procesul de paşaport al licenţei (FOS) către mai multe ţări UE durează mai puţin şi reprezintă un avantaj major faţă de procesul îndelungat de obţinere a aprobării pentru libertatea de stabilire (FOE), însă nu trebuie tratat cu superficialitate.
Directivele au stabilit doar aşa-numitul principiu al unei licenţe unice. Acest principiu înseamnă că obţinerea unei autorizaţii de deschidere a activităţii de asigurare în statul membru de origine permite deschiderea activităţii în toate celelalte state membre fără a fi nevoie să obţină nicio autorizaţie suplimentară, atât pe baza libertăţii de stabilire, cât şi pe baza libertăţii de a presta servicii. Directivele au stabilit şi principiul supravegherii uniforme a asigurărilor, menţinut de un organism de supraveghere din statul de origine. În ceea ce priveşte ultimele directive în vigoare (SII şi IDD) faţă de primele, directive din asigurări, au introdus un grad semnificativ de liberalizare a activităţii transfrontaliere de asigurare şi furnizare de servicii de asigurare transfrontalieră. Ele nu au estimat, totuşi, toate problemele şi dificultăţile legate de accesarea şi desfăşurarea activităţii de asigurări prin FOS sau FOE.
Ce condiţii trebuie să îndeplinească un asigurător care vrea să înceapă activitatea într-un stat membru, altul decât cel de origine?
În aplicarea libertăţilor pieţei interne în sectorul asigurărilor, care este de mare importanţă pentru dezvoltarea unei pieţe de asigurări a UE, în directiva 2009/138/CE legiuitorul european a stabilit mai multe condiţii care ar trebui îndeplinite de o societate de asigurare care intenţionează să înceapă o activitate transfrontalieră într-un alt stat membru sau state membre. Aceste condiţii se bazează în principiu pe notificare – obligaţia de a informa autoritatea de supraveghere din statul membru de origine a intenţiei de a înfiinţa o sucursală sau alta formă de prezenţă permanentă a întreprinderii de asigurare într-un alt stat membru care va fi tratată în acelaşi mod ca şi sucursala.
Prin urmare, înfiinţarea de sucursală transfrontalieră de către o întreprindere de asigurare nu este chiar liberă în sens strict. În cadrul obligaţiei de notificare, este necesar ca anumite informări specifice în mod obiectiv să fie furnizate autorităţii de supraveghere din statul gazdă. Directiva stabileşte, de asemenea, o procedură menită să permită activităţile transfrontaliere, inclusiv, ca componente ale respectivei proceduri, competenţele de supraveghere ale autorităţii de supraveghere a statului membru de origine, data după care activitatea ar putea fi începută şi participarea autorităţilor de supraveghere ale statului membru gazdă. Obligaţia de notificare rezultă din anumite condiţii specifice care ar trebui îndeplinite de către întreprinderea de asigurare care transmite informaţii autorităţii de supraveghere a statului membru de origine pentru a-şi putea începe activitatea într-un alt stat. Îndeplinirea lor necesită un angajament şi întrunirea unui număr de obligaţii de către întreprinderea de asigurare. Afacerile transfrontaliere bazate pe libertatea de stabilire nu sunt, fără îndoială, de natură liberă per se.
Un punct important care necesită atenţie asupra activităţii transfrontaliere de asigurări generale pe termen lung şi supravegherea acesteia, este dat de EIOPA care a publicat pe 21 decembrie 2018 o Opinie (https://eiopa.europa.eu/Publications/Opinions/2018-12-21%20OpinionNon-LifeCross-BorderInsuranceBusinessSigned.pdf), subliniind cerinţele prudenţiale legate de astfel de activităţi şi, în contextul afacerilor transfrontaliere, necesitatea ca toate părţile implicate să fie conştiente de specificul local.
În acest context, EIOPA a identificat obstacole potenţiale în legătură cu calcularea şi evaluarea poziţiei de solvabilitate a întreprinderilor prin desfăşurarea de activităţi transfrontaliere de asigurări generale pe termen lung. Aceste activităţi sunt de obicei mai incerte şi necesită atât cunoştinţe despre specificul pieţei locale, cât şi abilităţi actuariale pentru calculul provizioanelor tehnice şi conducerea activităţii. Experienţa a arătat că, datorită caracteristicilor lor distinctive şi naturii lor pe termen lung, aceste activităţi (vânzarea de produse de asigurări generale) pot părea mai atractive pentru jucătorii care nu posedă cunoştinţele şi abilităţile necesare, ceea ce poate duce la underpricing (subevaluarea tarifelor), care pot fi în detrimentul asiguraţilor, dacă societăţile de asigurare sunt în cele din urmă, incapabile de a-şi onora obligaţiile.
În concluzie libertatea de a presta servicii vine cu avantaje pentru societăţile de asigurări localizate în orice stat European, poate ajuta la diversificarea pieţelor din ţările europene, dar şi cu riscuri potenţiale pentru consumatorii din ţările gazdă dacă regulile UE şi EIOPA nu se aplică uniform la nivelul tuturor supraveghetorilor europeni. Informaţiile din statul gazdă trebuie luate în considerare în statul de origine al asiguratorului şi invers.
