Opinii

 

Lovitorul de stat

După opinia mea, nu vom şti niciodată cum arată o lovitură de stat privită direct în faţă. Pentru simplul motiv că nici măcar acolo unde părea a fi o probă olimpică, Africa şi America Latină, nu prea mai au loc. După alarmele false ale preşedinţilor României, Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu, eu nu mai am nici o aşteptare în privinţa loviturilor de stat. Tocmai de aceea am pornit în căutarea celui fără de care nu se poate vorbi despre asemenea momente istorice. Cine este, deci, lovitorul de stat? Cel care loveşte, adică.

Cine este el în cursul evenimentelor reale, ştim deja din manualele de alfabetizare politică. Dar cine este lovitorul de stat al loviturilor de stat care nu au avut loc, cum sunt cele două, evocate ca atare de cei doi preşedinţi români, la o distanţă de peste douăzeci de ani? De ce tip este această viziune în coşmarurile finale ale conducătorilor noştri. Ce văd ei în timpul căderii de la cel mai înalt nivel al puterii politice? Evident, pe lovitorul de stat.

În 1989 viziunea conţinea agenţi şi agenturi străine. Am crezut atunci, cred şi acum, că acest coşmar avea în vedere căile pe care pătrunsese comunismul, din străinătatea estică, în România. Pe principiul că şi fericirea şi nefericirea călătoresc pe acelaşi drum.

Imaginea lovitorului de stat al anului 2012 este mult mai difuză. Asta şi pentru că prim-planul a fost ocupat în totalitate de însăşi lovitura de stat, pronunţată prezidenţial în România şi multiplicată european cu o îndârjire susceptibilă de interese antinaţionale.

Pănă la urma-urmei, şi într-un caz şi în altul, lovitorul de stat nu a fost numit cu numele lui adevărat niciodată. Nici noi nu-l vom putea identifica fără să ştim ce-l înfurie şi ce-l provoacă. Ce în 1989 şi ce în 2012, dincolo de contextul politic intern şi internaţional, atât de diferite în cei doi ani de referinţă pentru loviturile de stat reclamate prezidenţial în România.
Amândoi anii sunt finalul unui discurs politic arogant, fără legătură cu realitatea. Amândoi anii sunt apogeul unui atac la starea bună minimală a statului şi a cetăţenilor săi. Amândoi anii sunt finalul unui cult al personalităţii împins dincolo de limitele convenţionale ale jocului. Singura diferenţă este că munca de ostilizare a populaţiei a durat în prima variantă 15-23 ani, iar în a doua 3-8 ani. Performanţa ostilizării unui întreg popor este de top numai în a doua versiune a provocării lovitorului de stat.

L-am văzut duminică pe lovitorul de stat ieşind din nou la treabă. Prin ploaie, vânt, frig şi nămeţi. El a lovit din nou, ca în filmele americane de categorie B, clar, complet şi definitiv. Este evident că nu-i place să i se spună să mai pună o pătură pe el, să mai strângă cureaua, să înghită obrăznicia şi proasta-creştere al celui angajat politic să servească, nu să stăpânească. Poporul poate lovi electoral statul său, pentru a-l scutura de incompetenţă.

Dacă lovitorului de stat i s-ar fi oferit o alternativă democratică în 1989, partidul comuniştilor ar fi obţinut probabil acelaşi scor electoral pe care l-au obţinut activiştii nedefiniţi politic ai preşedintelui de acum. Dintre ei, aşadar, numai comuniştii au avut şi isteţimea de a se sustrage umilinţei înfrângerii la zero. Înfrângerea de duminică, la zero, este scor de lovitură de stat, bineînţeles. Mare ruşine politică şi umană! Singura şi ultima memorabilă.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...