Monden

Vino să vezi la Teatrul Anton Pann: Paso doble

Textul „Paso doble” nu pare a fi o piesă de teatru, ci, probabil, un scenariu de film. În sine, întâmplarea de la care porneşte este un fapt divers dintre cele mai frecvente. Nimic special, excepţional, ieşit din comun. O adolescentă, ca multe altele în epoca în care trăim, este victima bullyingului şcolar produs prin mijloace şi cu instrumentele moderne ale comunicării la distanţă: internetul şi device-urile cunoscute.

Spectacolul „Paso doble” nu pare a fi nici el o piesă de teatru, în înţelesul cel mai direct al categoriei. Deşi nu se încarcă pe parcursul naraţiunii cu nimic în acest sens, spectacolul continuă, după încheierea lui pe scenă, cu un fel de dezbatere în jurul bullyingului şcolar şi a rolului nefast al internetului. La reprezentaţia la care am fost eu, actorii, regizorul şi autorul au invitat publicul să-şi spună opinia despre efectul devastator al mijloacelor şi al instrumentelor moderne de comunicare asupra adolescenţilor, în primul rând. O invitaţie cu reacţie indusă, ca să zic aşa. Dar, să nu anticipăm.

Acţiunea din spectacol începe în cu totul altă parte a poveştii ca o confruntare între Lucia (Oana Marcu), pacient într-o clinică de boli nervoase şi Amalia (Teodora Colţ), studentă la o facultate de psihologie. Prima, execută ordinul medicilor de a răspunde la chestionarele studiului de caz care va da conţinut lucrării de licenţă la care munceşte cea de-a doua. Personalităţi complet diferite, tinerele par, la începutul disputei, dar numai acolo, două luptătoare ferme pe poziţiile lor. Gândul de spectator participativ m-a dus imediat la asemănarea lor cu personaje memorabile întâlnite în producţiile de teatru şi de film pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Sculptoriţa Camille Claudel mi-a venit prima în minte, pentru că a existat cu adevărat şi povestea ei a fost ecranizată în urmă cu ceva timp. Randle Patrick McMurphy nu este nici el un personaj scos din spuma mării de Ken Kesey. Gândul meu s-a dovedit tare păgubos până la urmă. Nici textul propus şi nici spectacolul realizat după el nu au mers în aceste direcţii.

Lucia şi Amalia, pacient şi medic în devenire, vin din poveşti familiale apăsătoare. Mama Luciei pare să fi trecut la rândul ei printr-un spital de psihiatrie, iar a Amaliei i-a impus direcţia profesională pe care o urmează acum, fără niciun interes. Tema intervenţiei primitive a părinţilor în viaţa copiilor va fi menţinută până la capătul întâmplării, cu preţul unor scene ciudate şi a unor cronologii care nu se susţin. Vârstele personajelor principale şi evocarea sacrificiilor făcute de părinţi în perioada comunistă nu se întâlnesc deloc, ca să pomenesc o neconcordanţă evidentă. Forţarea timpului - şi regizoral, prin costumul de pionier comunist al mamei (Magda Catone) - pare însă obligatorie pentru a face posibil primul vers din incantaţia aztecilor Nahuatl rostită şi oferită publicului în plic, la final: „Îmi eliberez părinţii de sentimentul că nu au fost suficient de buni cu mine”. Frumos, nimic de zis, dar departe de criza prin care se presupune că trec cele două personaje. Nu despre bunătatea părinţilor este vorba aici şi nici despre disputa între generaţii, care apare şi ea şi dispare de câteva ori.

Cel mai interesant episod narativ mi s-a părut acela în care Lucia nu poate separa fericirea de a se descoperi pe sine cu sprijinul bărbatului vieţii ei şi supărarea că acelaşi bărbat a pus în circulaţie pozele trimise online, doar pentru bucuria lui. Sondând mai adânc aici, autorul textului (Cristi Nedelcu) ar fi putut găsi filonul adevărat al poveştii pe care încearcă să ne-o spună. N-o face, şi autorul spectacolului (Constantin Florescu) este nevoit să meargă cu textul, adăugându-i coregrafie, reprize de voci interioare, din off, reverberate fără motiv, scene filmate şi una-două secvenţe cu umbre, fără prea mult folos. Dominantă rămâne masa cu cele două scaune din mijlocul scenei, la care personajele principale nu evoluează dramatic, pe urmele naraţiunii pe care ne-o povestesc din când în când.

Nu ştiu dacă spectacolul conţine în toate reprezentaţiile şi dialogul cu spectatorii, ca un fel de al doilea act. Presupunând că este aşa, am mari îndoieli privind utilitatea lui. Am asistat aseară la o discuţie care a pornit de la bullyingului şcolar şi efectele lui, a continuat cu relaţia niciodată satisfăcătoare dintre copii şi părinţi şi a ajuns la incriminarea internetului. De o parte actorii, aşezaţi pe buza scenei, de cealaltă, spectatorii, mulţi liceeni ceva mai vocali şi câţiva adulţi, la locul lor. Şi unii şi alţii păreau că se simt bine vorbind despre ostilitatea dintre adolescenţi ca şi cum este un produs recent, de pe internet. Eu am trăit scene asemănătoare în adolescenţă, în urmă cu multe zeci de ani, iar bunicul meu îmi povestea întâmplări identice de la începutul secolului trecut. Competiţiile dintre oameni, în cadrul cărora se manifestă şi ostilitatea unora faţă de alţii, au loc de când este pământul şi nu este rolul teatrului să le discute cu societatea civilă în mod direct. Există exemple importante de săli de teatru de unde spectatorii au ieşit în stradă să facă revoluţii care au îndreptat lumea într-o direcţie mai bună. Diferenţa este că în acele săli se jucase teatru şi atât. Teatru.

„Paso Doble” este un dans latin şi nu înseamnă „Paso a Dos”. Şi unul şi altul vin din limba spaniolă, primul traducându-se în limba română prin „Doi paşi”, al doilea, prin „Pas în doi”. Ştiu acest lucru citind prezentările care circulă online, pe internetul despre care numai cei temători spun că este vinovat de toate relele pământului. Cum s-a spus, pe rând, despre multe alte lucrurile pe care oamenii le-au inventat şi le-au folosit pentru prima dată, de la începutul istoriei lor şi până acum.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...