Provocator. Tulburător. Revoltător. Un spectacol despre care se vorbeşte puţin spre deloc în comunităţile cu puţin spirit colocvial. Pe lista mea a ajuns dintr-un anunţ întâlnit întâmplător pe internet. O piesă de teatru demnă de finala premiilor Pulitzer, la care autoarea, Sarah Ruhl, a fost nominalizată în 2010. Spectacolul este produs de Teatrul Anton Pann în regia lui Vlad Massaci şi se prezintă în scenografia simplă, elegantă, funcţională şi suficientă, realizată de Tudor Prodan.

Provocator, pentru că o discuţie despre sexualitate este o piatră de încercare pentru majoritatea oamenilor de pe acest pământ. Un spectacol cu public despre sexualitate este şi mai greu de consumat, iar unul despre sexualitatea feminină este greu de închipuit în societăţi din zona culturală în care trăim noi. Tulburător, pentru că, în fapt, nu este vorba decât despre câteva reguli şi convenţii sociale, destul de actuale, care ţin departe de propria sexualitate generaţii şi generaţii de femei şi de bărbaţi. Revoltător, pentru că numai o revoltă poate reda oamenilor bucuria de a-şi trăi propria sexualitate, dar revoltător şi de partea celor care au împietrit în tabuuri şi tradiţii primitive, în egală măsură.

Piesa de teatru În cealaltă cameră se mai numeşte şi Piesa despre vibrator. Specacolul, nu. Îmi place această capcană pe care o întinde tuturor – regizor, actori şi spectatori – scriitoarea Sarah Ruhl. Evitarea celui de-al doilea titlu pe afiş şi în comentariile publice confirmă stările de spirit sugerate de cuvintele cu care am început: provocator, tulburător, revoltător. La spectacolul la care am fost eu, o doamnă a ieşit din sală deîndată ce a înţeles despre ce este vorba şi n-a mai revenit. Sincer, mi-a plăcut că, în mod natural, cineva n-a mai putut continua aventura pe care o propune În cealaltă cameră sau Poveste despre vibrator spectatorilor care au ales să trăiască pe viu această provocare.

Povestea este plasată într-o staţiune balneară din apropiere de New York, către 1880, imediat după descoperirea utilizării electricităţii în incinte casnice, în iluminatul stradal şi în procedurile medicale, bineînţeles. Mai trebuie spus că, în epocă, majoritatea problemelor medicale întâlnite la femei erau puse pe seama isteriei. Aspectele tehnice ale întâmplării relatate sunt autentice. Paroxismul isteric, obţinut prin masare în zone intime, pare să îndepărteze manifestările puse pe seama isteriei şi medicii sunt primii care folosesc vibratorul electromagnetic începând cu anul 1873. Povestea nu este însă a ştiinţei şi a tehnologiei, care tocmai cunoşteau un mare avânt, ci a oamenilor treziţi la viaţă dintr-un somn adânc, ce părea definitiv.

Doctorul Givings (Alexandru Beteringhe), în casa şi în cabinetul căruia se întâmplă toate, nu este altceva decât un pachet de norme morale, profesionale şi ştiinţifice. Dincolo de privirea şi de atenţia lui, asistenta Annie (Iulia Verdeş) ascunde fantezii inacceptabile. Catherine (Denisse Moise), soţia sa, îşi struneşte cu greu curiozitatea de a afla ce se întâmplă în camerele celelalte, una în care soţul ei tratează paciente şi cealaltă în care copilul său este alăptat de doica Elizabeth. Catherine, este personajul principal al întâmplării. Ea străluceşte în mijlocul tuturor ca un diamant cu feţele tulburate de vremuri. Nimic nu este clar pentru ea. Nici femeia care pâlpâie în sufletul ei. Nici soţia neglijată de un soţ extrem de convenţional. Nici mama îngrijorată de lipsa laptelui pentru noul ei născut. Nici amanta refuzată de artist. Nici femela atacată de masculul primitiv care este domnul Daldry. Şi nici fiinţa care descoperă că feminitatea sa are dimensiuni complet necunoscute, de explorat şi de trăit dincolo de convenţiile momentului. Catherine poate fi un personaj dificil pentru orice actriţă. Nu şi pentru Denisse Moise, cea care dă un adevărat recital acoricesc luminând, în măsuri potrivite, fiecare faţă a diamantului care se aprinde în personajul Catherine Givings.

Pe un drum asemănător pare a fi şi pacienta Sabrina Daldry (Ana Carablais), dar este doar o impresie şi atât. Descoperirea masajului pe care îl primeşte în cabinetul doctorului Givings este suficient pentru aspiraţiile ei nu prea înalte, în care cântatul la pian este doar un moft de epocă, rudimentar ca şi domnul Daldry (Kostas Mincu), soţul care se agită tot timpul ca un prădător printre femei.

Pictorul Leo Irving (Vladimir Purdel) este cu totul altceva. Singurul bărbat ajuns pe masa de tratament a doctorului Givings, pare a fi mai degrabă violat de procedeul medical recent inventat. Vladimir Purdel joacă perfect această scenă, animând spectacolul într-un mod primit cu încântare de spectatori. Personajul este pitoresc, sensibil, cum îi stă bine unui artist stăpân pe cultura şi pe mijloacele sale. Iniţiază întâmplări sentimentale cu femei, cum este şi cea cu doica Elizabeth (Szász Réka), încheiată, ca şi precedenta, cu un mare eşec. Situaţia lui sexulală este neclară de la un capăt la altul şi pentru el şi pentru cei din jurul său. Leo Irving este însă conştiinţa întregii situaţii, cel care vede în sufletul celor mai mulţi şi în viitorul nostru, al tuturor. Replicile lui sunt pline de înţelepciune, de adevăruri şi de o plastică din care scenograful Tudor Prodan îşi extrage toate soluţiile.

De obicei urmăresc în amănunt ceea ce se întâmplă pe scenă şi în sala de spectacol. Am văzut şi acum o oarecare oboseală actoricească în apropierea finalului, o pierdere a legăturii cu câteva personaje, nimic de comentat. Spectacolul de la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea este, cum am spus încă de la început, provocator, tulburător, revoltător. El se reîncarcă pe măsură ce publicul îi trece pragul cu gândul de a se lăsa provocat, tulburat şi de a se îndrepta către unii sau alţii dintre cei revoltaţi pe marginea subiectul tabu al cunoaşterii şi al recunoaşterii propriei sexualităţi.