D’ale carnavalului este comedia clasei de mijloc, a micii funcţionărimi şi a cârciumarilor, a poliţiştilor de cartier şi a frizerilor, a damelor lor, mai active ca ibovnice ori ţiitoare decât ca neveste, dar mai interesate să-şi păstreze acest ultim statut pentru mici privilegii sociale şi aparenţe de onorabilitate. Comedia stâlpilor societăţii este O scrisoare pierdută. Amândouă au ca element comun pierderea unui înscris personal, un bilet de amor care călătoreşte dintr-o mână în alta alimentând pasiuni şi orgolii, stârnind alianţe belicoase şi isterii inutile şi topindu-se la final într-o veselie generală, menită să acopere totul cu un voal călduţ de pace şi de făţărnicie. D’ale carnavalului este comedia clasei de mijloc, dar este şi tragedia ei. Este imaginea celor prinşi definitiv în bucla unei existenţe cu reguli puţine şi degeaba, agitată de neînţelegeri mărunte şi de neputinţa de a dialoga. Oamenii vorbesc fără a comunica unii cu alţii şi se stârnesc unii împotriva celorlalţi din mai nimic. Înscenarea mediocră, corupţia cu mize mici, isteria individuală şi de grup, sunt mecanismele care ajută viaţa să curgă mai departe prin mahalalele şi periferiile din toate timpurile, fără glorie şi fără sfârşit.
Am văzut spectacolul D’ale carnavalului la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, în regia lui Vladimir Anton. Într-o notiţă publicată pe siteul teatrului, regizorul spune că intenţia spectacolului este o introspecţie, nu o interpretare tipizată, ca cele din trecut. „Am încercat să îl căutăm pe Caragiale înăuntrul nostru şi nu în afară”, spune el. Şi, apoi:„Cred cu tărie că acest autor a scris despre oameni, un teatru cu oameni, nu cu caricaturi.” Are dreptate. Toate analizele la opera lui Caragiale conduc invariabil la caricaturi, nu la oamenii care suntem sau printre care trăim. Este modul nostru de a ne conserva prin excludere din situaţii discutabile şi prin plasarea vinovăţiei departe de noi şi în exteriorul comunităţilor pe care le populăm. Dar faptul că are dreptate, nu-i conferă regizorului rolul de învingător. Dimpotrivă. Spectacolul propus de el este la fel de schematic ca multe altele dinaintea lui. Plăteşte şi el tribut aceloraşi mijloace caricaturale, chiar dacă ele sunt aduse mai aproape de zilele noastre. Nişte ochelari de sudor care ascund doi ochi sunt tot o mască de carnaval şi tensiunea muzicală din fundal nu face din Crăcănel nimic altceva decât caricatura unui detectiv. Plasma pe care se numerotează capitolele şi se dau titluri scenelor nu ajută cu nimic la abordarea introspectivă a personajelor şi a societăţii din care se naşte piesa de teatru, iar scenografia masivă, multă şi detaliată la amănunt, nu are nimic înnoitor în ea. Dimpotrivă, din nou. Jocul tuturor actorilor nu este cu nimic diferit de cel al distribuţiilor cunoscute, poate mai în vârstă decât trupa de aici, foarte tânără şi energică în ocuparea fiecărui centimetru din scena şi din sala de spectacole a Teatrului Anton Pann. Trupa de actori care însufleţeşte piesa de teatru interpretează ea însăşi un personaj pe care l-am văzut pentru prima dată în acest D’ale carnavalului şi aceasta este, cred eu, marea reuşită a acestui spectacol. Colectivitatea de la periferie, în care se petrec toate cele văzute şi nevăzute, ocupă fiecare colţ al scenei şi al sălii de specatacol, înconjurând mai întâi şi sufocând cu generozitatea sa pe spectator, aşa cum procedează comunităţile româneşti cu străinii ajunşi din întâmplare pe plaiurile lor. O numim de obicei ospitalitate, dar ea se întinde dincolo de un pahar cu apă şi de o bucată de pâine oferite călătorului grăbit. Străinul, ajuns din întâmplare printre români, este constrâns să pătrundă mai adânc în intimitatea locurilor şi lucrurilor şi modul de a implica în evenimentele de pe scenă pe puţinii spectatori aflaţi în sală mi-a amintit de ospitalitatea de pe la noi. Pare că introspecţia plănuită de regizor s-a petrecut până la urmă, dar numai aşa şi în nici un alt mod. Altfel, Nae Girimea, interpretat de Vladimir Purdel, nu mi s-a părut altceva decât tot un amant de meserie, care pozează în frizer local, iar Miţa Baston (Anca Şuşca), tot o femeie care nu ştie mai nimic despre diplomaţia amantelor de carieră, practicată cu abilitate de Didina Mazu (Réka Szász). Traduşii Iancu Pampon (Kostas Mincu) şi Crăcănel (Andrei Cătălin), atât de diferiţi şi de pitoreşti, nu depăşesc nici ei limitele caricaturilor în care au fost fixaţi de-a lungul timpului, în pofida efortului de a-i înzestra cu trăsături noi şi de-ai îmbrăca în haine mai aproape de vremurile noastre. Iordache (Ionuţ Niculae) este acelaşi punct în jurul căruia se agită toată lumea şi Catindatul (Tudor Andronic), bătut de soartă şi de toată lumea ca tot românul care scapă cum poate într-un final complet anonim pentru el.
În urmă cu 136 de ani, când a avut premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa D’ale carnavalului a fost primită de publicul român cu fluierături şi cu huidueli şi de presa vremii cu cele mai defavorabile cronici. Considerată un subterfugiu pentru a aduce imoralitatea mahalalelor pe scena de teatru, D’ale carnavalului a avut nevoie de câţiva ani de efort critic pentru a-şi ocupa un loc în literatura română. Astăzi, la fel ca în urmă cu peste o sută de ani, urmărim piesele lui Ion Luca Caragiale ca pe un spectacol care nu are nimic de-a face cu noi şi cu lumea în care trăim. E drept că o facem fără huiduieli şi fluierături, ceea ce este, desigur, un oarecare câştig.
