Opinii

 

A fost odată în decembrie

Aveam şase ani în decembrie 1989. Am urmărit prin ochi de copil imagini alb-negru şi tancuri. Bunicii mi-au dat să înghit o pastilă galbenă, explicându-mi că toată lumea o ia la revoluţie şi nu m-au lăsat afară din curte. Îmi amintesc feţele lor palide şi discuţiile de după perdeaua crem din bucătărie cum că, într-un fel, va veni ceva mai bun. Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu voi mai mânca banane verzi pe ascuns şi că tata n-o să mă mai certe că dau din casă când ne vedem cu nişte „neni” securişti. Pe vremea aceea, la televizor nu apăreau buline roşii ca să ştim ce e interzis, aşa că am rămas în minte cu sunetul gloanţelor. Şi cu mulţi tineri cu fesuri pe cap care se prăpădeau pe stradă. Am rămas cu imaginea coşciugelor aliniate şi cu ţipetele răniţilor care strigau din răsputeri „Libertate!”. Nu mi-a explicat nimeni atunci, nici a cui e libertatea, nici cine moare pentru ea. Îmi amintesc preşedintele şi-un elicopter şi zidul şi ziua în care a căzut secerat, alături de femeia lui. Cu emoţia unui preşcolar de şase ani care a apucat să fie doar un timid şoim al patriei, încă văd focurile, simt patima şi mă tulbură puştii care fluturau un steag găurit. Am rămas cu entuziasmul oamenilor care după zile bune anunţau că a căzut tirania şi cu imaginea soldaţilor trişti, cu imaginea muncitorilor răsculaţi de pretutindeni, uimită fiind de faptul că pot fi atât de mulţi. Am rămas cu mâinile ridicate în aer cu semnul victoriei şi pumnii strânşi ai celor ce explicau că eroii nu mor niciodată. Încă mă cutremură anunţurile mamelor care îşi căutau fiii şi fiicele printre cei care au dat la schimb viaţa, pentru un ideal. Au trecut 26 de ani de atunci. Nu mă mai ceartă nimeni că vorbesc şi am televizor color în fiecare cameră. Am o fetiţă care ştie să deseneze tricolorul şi care crede că libertatea înseamnă să nu te ia nimeni în casă de la joacă. Îmi lipsesc bunicii mei şi mai puţin pastila aceea amară. Au trecut 26 de ani şi, privind în urmă, înţeleg că am toate acestea datorită lor. Celor pe care nu i-am înţeles atunci. Şi că în acest decembrie, în care, Slavă Domnului, nu se mai varsă sânge, sunt demnă de libertate doar preţuindu-i pe cei care şi-au găsit-o într-o altă lume, pentru mine şi generaţiile de după. Au trecut 26 de ani de atunci. Şi ştii, poate pare banal, dar sunt fericită: Sunt la casa mea şi mănânc banane când vreau şi câte pot.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...