Există, în istoria culturii şi literaturii, o sintagmă, care s-a încetăţenit, cel puţin în două paliere, frumoase în sine, conţinând două structurări de complex tematic. Una la nivelul ideilor în sine, conceptelor, focalizărilor în domenii precum istoria, religia, istoria filosofiei, hermeneutica... Cealaltă este mai fiziologic coborâtoare în concret, după principiul: „Nihil est in intelectum, quod non prius fuerit in sensu”. Referindu-ne la epigramă am putea-o încadra în palierul ludicului din jocul ca joc, după ce geniul bun şi geniul rău s-au liniştit. Aşa, epigrama este fastuos benefică, mutând existenţa sa în sintagma: du mecanique plaque sur du vivant, a lui Bergson, cu funcţia colacului de salvare într-o mare viforoasă. Ce poate face epigrama în astfel de ambiental, după ce ne avertizează acelaşi Bergson, când scrie: ce n' est plus de la vie, c est de l automatisme installe dans la vie et imitant la vie. C est du comique. Poate contribui la apariţia, din adâncuri, expresiva Atena, zeiţa, mângâind mai ales coardele ideilor înţelepte. Ideile înţelepte, cognitivul adică, ar putea, într-o lume recentă, unde animalul bolnav există şi la suprafaţă şi în adâncime, dacă „prioritizăm” afirmaţia lui Nietzsche: j irais jussqu a riequer un classement des philosophes suivant le rang de leur rire, din volumul „Dincolo de bine şi de rău”. Concatenarea dintre social, istorie, inconştient colectiv, mit personal(Charles Mauron), nevroza colectivă, angoasa, interpretările lui Bergson şi Freud, celebra carte a lui Vladimir Jankelevitch, Ironia, reflexivitatea lui Kirkegard despre ironie, pot induce fuzee benefice în discuţia despre epigramă. Vorbim despre epigramă în condiţiile societăţii comuniste şi nu numai.
Cartea lui Nichi Ursei Pagini din istoria epigramei vâlcene este un volum al luminozităţii într-o aplicaţie directă, comprehensivă, într-o naturaleţe memorabilă. Epigrama, o balerină, citează Nichi Ursei, ar fi sintetizată astfel: „Vedeţi dumneavoastră, epigrama e ca o balerină. Fără poante nu face două parale”. Citatul este extras de autor din revista Urzica. Nichi Ursei este un istoric al epigramei, notabil, el însuşi excelent epigramist, îndeplineşte cerinţa lui George Călinescu după care un istoric al literaturii trebuie să fie şi scriitor. Nichi Ursei coboară în arhive, face mii de fişe şi un portret al epigramei în general, exhaustiv pentru epigrama vâlceană. Va cerceta istoria epigramei pornind de la cartea doctorului Nicolae Moisiu, Istoricul epigramei vâlcene. Despre Nicolae Moisiu, Nichi Ursei afirmă: „Istoricul epigramei vâlcene a fost finalizat şi tipărit atunci când autorul împlinea 82 de ani. Publicase epigrame în „Plaiuri săcelene”, „Ramuri”, „Ţânţarul”, „Cronica”, „Tribuna”, „Orizont”, „Telehaz” şi era autorul a peste zece volume de epigrame. Până la sfârşitul vieţii, avea să mai scrie de două ori pe atâtea”. În acest context este citată şi Epigrama în literatura română, a „distinsei Doamne Elis Rîpeanu, lucrare de aproape 600 de pagini”.
Autorul acestor rânduri a fost încântat de prezenţa în paradigma culturală a toposului vâlcean de un om fermecător prin modul tranşant, cu gen proxim şi diferenţă specifică, Theodor Văcărescu. Redăm afirmaţiile lui Nichi Ursei, onorabile: „De asemenea, n-am înţeles de ce numele umoristului Theodor Văcărescu nu apare în această carte, întrucât acesta scria şi epigrame, iar pe deasupra mai fusese, pentru un an, şi preşedintele Cenaclului Umoriştilor Vâlceni „Anton Pann”. Omisiunea ni se pare ciudată, căci Theodor Văcărescu nu era un simplu coleg de cenaclu cu autorul Istoricului epigramei vâlcene, ci şi coleg de serviciu. Erau amândoi medici la Dispensarul C.F.R. Râmnicu Vâlcea. Cel omis era mult mai tânăr, mai rebel, mai incomod, era omul care spunea fără menajamente ce gândea, în special atunci când îşi citeau creaţiile, fie în cenaclu, fie în particular. Dar asta este o altă poveste”! Am putea discuta aici despre psihobiografii, unde se întâlnesc congruenţe şi incongruenţe. De substratul abreactiv al unor existenţe, de timpul primului cuplu al cuvintelor, biologie, trecut, nu istorie. Sau poate o amintire închisă în trupul celui care scrie.
O altă proiecţie de real şi imaginar, ludic şi homo ludens, şarmant, câştigând sau pierzând, cu arabescul din strunjirea bastonului cu modele din barocul neasimilat, Traian D. Lungu este în epigramă proaspăt. Afirmaţia de mai sus se completează cu versurile: ”Iubito, cum te sărăceşte timpul/ Şi cum îţi ia din prospeţime/ Şi cum îmi erodează-Olimpul/ Pe care l-ai clădit în mine”!
Traian D. Lungu, după 1989, a trecut în învăţământ. Aici, pregătirea lui filologică serioasă, din gramatica stilisticii, din lexic şi lexicologie, din istoria poeziei şi poezia istoriei din tăcerile existenţei bulversate pluvial de o vecinătate sau alta („aligatorii”, colegi din învăţământ, şi probabil, pulsiunile nenaturale ambientale), i-a provocat un parcurs al înstrăinării de Vâlcea. Stilistica imaginii comunicaţionale din filmologie, transformată apoi într-un imaginar solemn şi profesionist, n-a reuşit însă construcţia unui colac de salvare pentru insolitele fracturi din cotidian. Aserţiunile lui Nichi Ursei din cartea sa despre Traian D. Lungu sunt întremătoare şi, repet, onorabile.
„Cu excepţia anului 1979, în care îl vom întâlni ca preşedinte de cenaclu pe Theodor Văcărescu, în restul anilor, destinul umorului vâlcean a stat sub bagheta profesorului Traian. D. Lungu. Pentru dăruirea şi competenţa sa, regretatul poet, artist şi animator cultural va rămâne un nume de referinţă în istoria epigramei vâlcene şi, de ce nu, în istoria culturală a acestor meleaguri”. Antologia epigramiştilor vâlceni, alcătuită de Nichi Ursei, inserează personalitatea lui Dem Moţoc. Cunoşteam câte ceva din existenţa domniei sale încă din studenţie din ceea ce povestea Ion Apostol Popescu. Povestea era despre arhetipalitatea unui popor, despre demnitatea lui, despre Şcoala Normală de la Sibiu. Elev fiind, i-am observat, straniu şi de obsesie, pe învăţătorul Florescu, învăţătorul Dina, preotul Ionescu-Cheia, preotul Cârstoiu de la Sălătrucel, întâlnindu-se, fulgurant, lângă biserica Toţi Sfinţii. Mă bucură prezenţa luminoasă şi ca epigramist a lui Dem Moţoc, talentat, talentat, politropic de talentat în Antologia lui Nichi Ursei. „N-am rămas surprins deloc/ Cerând „Capul lui Moţoc”/ E dorinţa orişicui/ S-aibă... ce-i lipseşte lui”.
O lecţie de etimologie, subtilă şi de ştiinţă, este prezenţa profesoarei Elena Dumitraşcu: cuvântul cibernetică ar însemna, explică Norbert Wienner, legătura dintre om şi zeu prin inefabil. Doamna Elena Dumitraşcu este profesor de fizică şi scrie literatură cu nuanţe metafizice, alături de Ironia după Socrate. Cităm: „Avocat hârşit, prestanţă,/ Cu succese în instanţă,/ Serios şi bun de gură,/ Caut... lele pe măsură”.
Prozatorul şi poetul Ion Ţoanţă este citat din revista File vâlcene, nr. 7-8/ 1972, revistă a liceului nr. 2 din Râmnicu Vâlcea (astăzi Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân): „Sunt curajos, sunt luptător/ Ca Simon Templar (bun actor)/ Şi doar un lucru vă mai cer/ Să nu-mi vorbiţi... despre frizer”! Simon Templar aparţinea mitologiei fericirii, aşa cum aparţine şi autorul epigramei.
De neremarcat, dar de amintit într-un context psihanalizabil, sunt epigramele lui Dragoş Silviu Teodorescu. Nu discutăm despre psihobiografii, despre psihoconcepte, despre ascensionalul, unde ar vrea să ajungă cel fără de talent, dar cităm: „Nu vreau acum să fiu perfid/ Şi totuşi, dincolo de mit,/ Un mic detaliu m-a uimit:/ Anei îi place mult... pe zid”!
Cartea lui Nichi Ursei este un argument pentru ceea ce înseamnă normalitate în cercetarea istoriografică, un argument pentru a trece luminos prin lume şi a face viaţa suportabilă.