Economic

Leonardo Badea (BNR): Criza actuală ne demonstrează că este necesar să creştem robusteţea economiei locale

Viceguvernatorul BNR, domnul Leonardo Badea, a declarat:

„Ultimele două crize majore, cea financiară declanşată în 2007 (continuată la nivel european prin criza datoriilor suverane) şi criza sanitară pe care acum ne luptăm împreună să o depăşim (care îşi asociază efecte economice şi sociale extrem de severe), ne arată că nu este suficientă consolidarea unui singur segment al mecanismului macroeconomic, spre exemplu sistemul bancar, mai ales atunci când interconectările între sectoare sunt inevitabil extrem de puternice. Lupta împotriva fragilităţii sistemelor este adevărata provocare în momentul actual. Nassim Nicholas Taleb, în lucrarea Antifragile: Things That Gain from Disorder aprecia: “Antifragility is beyond resilience or robustness. The resilient resists shocks and stays the same; the antifragile gets better.” Pentru a ajunge să ne depăşim fragilitatea trebuie în primul rând să creştem robustetea sectorului productiv, aceasta este cea mai mare provocare.

Într-adevăr, măsurile concertate şi (în mare parte) coordonate la nivel internaţional, european şi naţional au făcut ca sistemul financiar să fie mult mai solid astăzi. Această robusteţe dobândită prin amplificarea semnificativă a cerinţelor prudenţiale (capital, lichiditate, guvernanţă, sisteme, proceduri, competenţe etc.) îi permite inclusiv să reziste o perioadă de timp în condiţii economice de o adversitate deosebită, continuând să-şi îndeplinească de o manieră cel puţin satisfăcătoare funcţiile critice şi ulterior să aibă un aport semnificativ la recuperarea economică. Sigur acest lucru nu înseamnă că totul funcţionează bine în cadrul sectorului financiar, existând suficiente segmente ale ciclului de afaceri, de exemplu comportamentul faţă de consumatori şi etica de afaceri, în unele cazuri, care lasă mult loc pentru îmbunătăţire. Dar din punct de vedere al solidităţii financiare sistemul în ansamblu este mult mai pregătit să treacă printr-o criză decât era în urmă cu zece ani.

În sectorul economiei reale realizăm acum însă că există vulnerabilităţi considerabile (nu doar în România ci peste tot în lume): dependenţe excesive de furnizori unici şi lanţuri extinse (transfrontaliere) de aprovizionare, dimensiuni minimale ale stocurilor, gamă redusă de producţie (specializare), fragilitate financiară a companiilor(capital, lichiditate, acces la finanţare) etc.

Aceste vulnerabilităţi au ieşit în evidenţă, puternic creionate de actuala criză determinată de pandemia Covid-19. Reacţiile autorităţilor statale au fost în cea mai mare parte de urgenţă încercând să limiteze efectele pandemiei asupra situaţiei generale a populaţiei şi asupra sistemului economic. Este însă evident că trebuie să gândim altfel de acum înainte, din punct de vedere al obiectivelor şi mijloacelor folosite, reconstrucţia şi dezvoltarea economiei.

Am putea în timp, atunci când vom începe refacerea economiei după criză, să încercăm să clădim un sistem economic mai rezistent la astfel de crize caracterizate prin afectarea lanţurilor de aprovizionare şi realocarea dramatică a cererii de la un sector de activitate la altul, pe baza unui model apropiat de cel pe care l-am urmat pentru consolidarea sectorului financiar.

Am putea sa regândim sistemul economic naţional astfel încât acesta sa poate avea capacitatea de răspuns rapidă la o criză pandemică, astfel:

(1) companiile care deţin spaţii pentru evenimente ar putea fi stimulate financiar ca, din proiectare sau prin adaptare, o anumită cotă din acestea să aibă capacitatea de a se transforma rapid în spaţii pentru îngrijirea bolnavilor;

(2) spitalele private ar putea beneficia de reduceri de impozit dacă ar adăuga funcţionalităţi de tip ATI pentru un număr minim de paturi;

(3) demararea unui program naţional pentru formarea unor grupuri de lucrători voluntari din domeniul sănătăţii de urgenţă instruiţi pentru a face faţă scenariilor de criză sanitară;

(4) producătorii de bunuri neesenţiale ar putea fi ajutaţi pentru a investi în tehnologii de producţie care să le permită să-şi transforme producţia în mărfuri esenţiale atunci când este nevoie;

(5) guvernul ar putea stimula financiar producătorii de bunuri de urgenţă neperisabile (cum ar fi medicamente, măşti medicale, combinezoane, dezinfectanţi etc) să păstreze întotdeauna la dispoziţie stocuri (rezerve) suplimentare celor uzuale care să acopere necesarul de consum pentru cel puţin o anumită perioadă de timp;

(6) companiile din domenii cheie ar putea fi susţinute pentru a menţine o parte din capacitatea totală de aprovizionare pe plan intern, ceea ce le-ar face mai rezistente la şocurile globale;

(7) spitalele private ar putea fi canalizate pentru a avea contracte de tip întreruptibil (similar companiilor din domeniul energiei) astfel încât să poată să elibereze în mod oficial resursele către serviciul naţional de sănătate în perioadele de urgenţă.

Implicarea statului în cadrul acestor programe adresate sectorului privat este necesară pentru că altfel, în perioadele de normalitate, costurile ar reduce competitivitatea companiilor care implementează aceste strategii, ele putând fi eliminate de pe piaţă de companiile focalizate exclusiv pe termen scurt, care ignoră nevoia de durabilitate pe termen lung şi utilitatea socială.

Unii cititori ar putea interpreta aceste propuneri ca o pledoarie pentru un stat puternic şi supradimensionat. În realitate însă, ceea ce ne dorim este doar un stat înţelept, care prin astfel de reforme structurale să stimuleze şi să susţină creşterea robusteţii şi versatilităţii sectorului privat al economiei. De fapt scopul nu este atât un stat puternic cât un sector privat puternic, capabil să traverseze o criză similară celei de astăzi, consolidat prin diversificarea reţelelor de aprovizionare, creşterea capacităţii de răspuns la excedent temporar de cerere, mai multă adaptabilitate a liniilor de producţie etc.
Astfel, companiile vor deveni de fapt mai puţin dependente de intervenţia salvatoare (şi extraordinar de costisitoare) a statului în situaţia unor crize viitoare. Cu alte cuvinte, statul ar putea plăti mai puţin (suportabil) în timpurile bune pentru a avea un sector economic privat care să nu necesite cheltuieli exorbitante in situaţii de criza. Până la urmă, argumentul este similar celui care a stat la baza sporirii reglementărilor şi cerinţelor prudenţiale în cadrul sectorului financiar: este mai ieftin să susţii un efort de consolidare în perioade economice favorabile decât să suporţi în timp de criză efectele fragilităţii sistemului şi pe cele ale repornirii sale.

Vor fi şi cititori care vor spune că nu orice stat îşi poate permite cheltuiala susţinerii unor astfel de programe, că unele state au spaţiu fiscal redus iar orice cheltuială îndreptată în această direcţie ar însemna să se împuţineze resursele pentru sănătate, educaţie, protecţie socială, investiţii etc. În parte este adevărat: mix-ul optim de politici nu este niciodată uşor de găsit şi nici lesne de implementat.

Doar că pe timp de criză costul este suportat oricum, întotdeauna, într-o formă sau alta, de toate statele şi toate comunităţile. Aşadar avem nevoie doar de o schimbare de optică: să fim de acord să renunţăm puţin la nivelul maxim de bunăstare pe care l-am putea avea în vremurile bune pentru ca să reducem intensitatea pierderilor şi a suferinţelor pe timp de criză. Ajungem astfel înapoi la un alt vechi principiu: netezirea amplitudinii ciclurilor economice. Doar că am face asta nu numai prin lărgirea spaţiului fiscal (deficite mici sau surplusuri) în timp perioade favorabile ci si prin susţinerea unor transformări structurale (alt concept foarte popular şi general acceptat) de natură să sporească abilitatea firmelor private de a acţiona chiar ele în sens contra-ciclic, cu un comportament de natură să reducă amploarea efectelor negative data viitoare când ne vom confrunta cu o criză similară.

O altă abordare inexactă apărută în ultima perioadă în spaţiul public este să se interpreteze orice demers de consolidare la nivel local sau regional ca o mişcare anti-globalizare şi anti-integrare. Nu cred că aceasta este calea corectă de urmat iar propunerile de mai sus categoric nu vin dintr-o astfel de perspectivă izolaţionistă şi protecţionistă. Cred că de fapt cele două abordări sunt complementare şi nu antitetice. Consolidarea economiei locale nu contravine principiilor globalizării şi nu trebuie privită în opoziţie cu aceasta. Consolidarea nodurilor reţelei nu slăbeşte puterea legăturilor dintre ele şi nu afectează coeziunea acesteia, ci din contră, ii sporeşte rezistenţa la şocuri şi îi creşte omogenitatea. Este similar cu a spune ca o Românie puternică este în beneficiul unei Uniuni Europene mai durabile şi cu rezistenţă în timp, nu împotriva ei. Este acelaşi raţionament (dovedit corect) pe care îl promovăm la nivelul indivizilor şi societăţii atunci când apreciem că reducerea inegalităţilor creşte coeziunea socială şi a comunităţilor.

Aşa cum orice călătorie importantă începe cu un prim pas şi demersurile propuse pot avea o abordare graduală. Putem începe cu unul sau câteva sectoare pe care le considerăm cheie şi apoi pe baza experienţei dobândite am putea extinde aceste programe şi către alte sectoare. De exemplu am putea viza pentru început sectorul serviciilor medicale private, al producerii echipamentelor medicale şi consumabilelor aferente. Si nu există nici un motiv pentru care abordarea să nu fie una cât se poate de liberală şi concurenţială. Statul trebuie doar să-şi angajeze sprijinul şi să stabilească regulile, pentru că sectorul privat nu va întârzia să vină cu proiecte şi propuneri. Dovada am avut-o chiar în aceste săptămâni când din proprie iniţiativă companii private şi-au manifestat public disponibilitatea sau chiar au demarat rapid modificări ale liniilor de producţie pentru a răspunde cererii nou apărute (ex. dezinfectanţi, măşti, combinezoane etc.)”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...