Opinii

 

Cum să sperăm…

Lumea se prăbuşeşte împreună cu tine sau deasupra ta, când, lipsită de rafinament şi cultură, nu vrea nimic mai mult decât o confruntare. Iar dacă vreodată ne-a părut una nouă, cu chip veşnic şi fără preţ, ne-am înşelat, fiindcă lumea nu e doar un pământ locuit de om. Un om care înainte de a nu mai fi, are două sensuri: acela de lumină şi acela de bec. Suntem lumini când ne răspândim, la fel şi atunci când se face ziuă. Suntem lumini şi atunci când ne desfacem ca văzduhul după ploaie. Şi suntem lumini când ne revărsăm pentru a descurca destinele şi rămânem aşa, ca o deşteptare a minţii, ca o zbatere a inimii. Dar suntem şi ca nişte becuri. Plăpânzi ca perele de sticlă, înfiletaţi, încinşi, înlocuiţi, mai puternici sau mai slabi. Suntem şi ne stingem, ardem şi ne ardem. Indiferent că uneori e atâta nevoie de noi, în înflăcărarea noastră ne simţim adesea ca o jenă financiară. Într-un final, oricât de luminoşi am fi şi oricât am dura, se întâmplă să devenim epitetele unor nenorociri. Şi-atunci, deşi sărăciţi de răspunsuri, ne întrebăm: Cum să sperăm? În lipsa unui manual de utilizare al cumpenelor şi de explicare a tributurilor suntem când concesii spirituale, când provinciile împăraţilor. Aşa sau altfel, învăţăm. Învăţăm să sperăm că mingile pe care le aruncăm, se întorc întotdeauna la noi şi nu sparg niciun geam. Sperăm fără milă de noi, că tot ce se sfârşeşte poate reîncepe, doar că pe alt versant. Sperăm că putem răbda până când vom zări vreo deschizătură într-un gard, care, în locul nostru se va adresa după ajutor. Sperăm uneori până devenim ficţiuni, că există cineva care se va îndura să ne potcovească pentru a mai pătimi puţină iubire. Sperăm şi murim făcând asta în faţa înşelăciunilor, în faţa semnelor rele, în faţa propriilor slăbiciuni, în faţa copiilor şi în spatele uşilor. Sperăm ca şi când am mai putea, sperăm ca nişte lumini naturale, sperăm ca nişte becuri, sperăm cu un lux nebun, extraordinar şi groaznic în acelaşi timp. Sperăm ca şi când speranţa nu e o boală mintală, ca şi când mâine terminăm cu ea, sperăm zvăpăiaţi. Şi când se termină ea şi când nu ne terminăm noi, ne întrebăm vioi cât zece becuri aprinse dintr-o bătaie, cum oare am făcut, cum oare am sperat, cum oare mai suntem, cum oare vom spera din nou…

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...