Opinii

 

Din timpul luminilor, mai mult decât al umbrelor, se naşte Luca...

Marius Cărbunescu este un prozator vivant, are o scriitură alertă, subiecte directe, din malaxorul dispariţiei structurilor unei societăţi, cea românească. Scrie cu patimă, nu pătimaş, ştie că timpii scurţi ai istoriei sunt de mărturisit, nu neapărat pentru a nu se mai repeta erorile, ceea ce ar fi o idealitate, într-o desfăşurare lineară, ci pentru a tulbura, a transforma, a transfigura, în aşa fel încât legea morală să se instituie prin apelul la principiul cerului.

Diegeza si diegesis, adică epic şi reflexivitatea epicului, volumul lui Marius Cărbunescu. “Amanta sistemului” se citeşte pe nerăsuflate, captivează, acţiunea este redată nud, tragicul rezultă din desfăşurarea evenimentelor relatate.

Pană să ajungem la privatizarea concretă, ca mimesis, a Vinificaţiei Odobeşti, ceea ce este o particularizare a privatizărilor în general, fenomen spoliator, să amintim episodul timpului tainic, atunci când personajul principal, profesoara de engleză, era căsătorită cu Dinu, omul care “atrăgea necazurile ca un magnet”, un profil de erou de dinainte de 1989.

Din timpul luminilor, mai mult decât al umbrelor, se naşte Luca...

L-am urât mult pe fostul soţ că ne-a lăsat baltă şi a plecat. Dar cu timpul am început să-l înţeleg. Suferise mult pe vremea lui Ceauşescu din cauza persecuţiilor politice. Era un rebel incurabil care atrăgea necazurile ca un magnet.La institutul de proiectări unde fusese angajat imediat după terminarea facultăţii, proiectele lui ţineau în spinare o liotă de incompetenţi agresivi. Cum adică să vină unul mai tânăr, fără experienţă, să le dea lecţii? Cu toate astea, îşi însuşeau fără jenă lucrările lui pentru că, vezi Doamne, el nu avea stagiul terminat. Odată, s-a luat la bătaie cu secretarul de partid din institut şi nu s-a lăsat până nu ”i-a proiectat” în cap tabloul lui Ceauşescu, de s-a făcut ţăndări. A fost şi închis pentru asta. Bietul Dinu! Revoluţia l-a prins în stradă. Apoi, când a văzut că nimic nu se schimbă în politică, în societate, în economie, la institut, a devenit din ce în ce mai abătut. Începusem să-l urăsc şi eu pe Iliescu, de parcă de el depindeau momentele noastre de tandreţe, din ce în ce mai rare. Calendarul nostru de sex se scria pe răboj la Cotroceni. Pe urmă, după ce minerii au invadat Bucureştiul, n-a mai fost chip să-l ţin lângă mine şi lângă copil. Spunea că nimic bun nu se va alege de ţara asta. A plecat în Germania şi de acolo, la scurt timp, în America. Hotărârea de divorţ i-am expediat-o prin poştă, când lacrimile îmi secaseră deja. Acum, ne mai trimite din când în când câte o bancnotă frumoasă, are grijă să nu fie mototolită, cu portretul lui Franklin. Asta e tot ce s-a ales de iubirea noastră

Din timpul luminilor, mai mult decât al umbrelor, se naşte Luca...

O pagină de o stilistică a energiilor necreate, specifica prozei memorabile, cu un fascinans pentru structurile de adâncime ale sufletului...

Proiecţia complexului tematic de aici porneşte. Cu logica sufletului şi logica minţii prin angoasele, nevrozele, patologia timpului, când omul este sub vreme, care, nu vremuieşte, cum ar spune filosoful, ci este narcotizată, într-un acum şi aici, de 3hd.

Privatizarea Vinificaţiei Odobeşti se desfăşoară după regulile care, mai târziu, aveau să se clasicizeze. Personaje oculte, ale Sistemului malefic românesc şi nu numai (Geo, Hussein, Marian Enache, Ioan Ardeleanu, Radu Vasile, Florin, Structurile ruseşti) acţionează înfricoşător de exact...

Printre meandrele cunoaşterii, L. Gheorghe păşeşte cu juvenilitatea vârstei...

“Hotelul Bucureşti era, alături de Intercontinental, perla coroanei industriei hoteliere ceauşiste şi ultimul bastion al luptei cu marile lanţuri imperialiste,construit înaintea apusului din '89. Nu degeaba parlamentarii emanaţi în zorii democraţiei noastre originale îşi stabiliseră încartiruirea chiar aici. Erau şi mai puţin expuşi decât la Inter, unde ar fi fost nevoiţi să asculte lozincile strigate cu năduf la mitingurile din Piaţa Universităţii sau, cei mai sensibili, şlagărele lui Cristian Paţurcă despre «golani»”.

“Pătrund în holul hotelului, propulsată de aerul răcoros, distribuit în cascade de morişca uşilor circulare. Mă opresc la recepţie unde anunţ că sunt aşteptată,probabil,în biroul directorului Ioan Ardeleanu. Cum de cine? Chiar de el. După un telefon scurt, de confirmare,mă preia un flăcău chipeş, care mă însoţeşte pe scările circulare de marmură până la mezanin. În faţa uşii capitonate a biroului, însuşi directorul mă întâmpină cu un zâmbet special. Mă conduce ceremonios la măsuţa scundă din faţa biroului pe care stătea, aburindă, o ceaşcă de cafea, alături de câteva cuburi de zahăr într-un bol, ce păreau de două ori mai numeroase, oglindite în linguriţa de argint. Mulţumesc, dar prefer să stau în picioare, transmit prin limbajul trupului, ce se străduia să nu cadă la nivelul aburului care sălta din ceaşca de cafea. Discuţia propriu-zisă, dacă era dorită, în direcţia pe care mi-o propusesem, fără linguşeli siropoase şi amabilităţi fără sens, n-avea cum să dureze mai mult de cinci minute, cu ochii pe ceas. Directorul sesizează momentul meu de ezitare, deschide o uşă laterală şi mă învită într-un salon cu o masă ovală de consiliu. Aici putem sta şi în picioare, dacă doriţi, pare să-mi spună sigur pe el”.

Un comentariu uşor sintetizator...

“Aşa cum mă aşteptam, am avut parte de o deschidere prudentă a falangelor sistemului. Hotelul Bucureşti se angajează să-mi cumpere 2500 de sticle de vin la un preţ care-mi asigură un profit net de 72 milioane de lei (aproximativ zece mii de dolari). Nu e rău, dar nici nu pot spune că am dat lovitura. Îmi asigură supravieţuirea, să plătesc salarii, contribuţii, câteva datorii, iar cu restul să dau fuga la Grig valutistul pentru a nu fi măcinaţi de inflaţia galopantă.L-am cunoscut pe Grig printr-o cunoştinţă comună care,la un moment dat, a avut nevoie de valută pentru a cumpăra un apartament. Grig a intervenit salvator în sprijinul tranzacţiei şi s-a ales cu o recomandare călduroasă. E inutil, cred, să mai spun că tranzacţiile cu bunuri tolerează doar mărci şi dolari, în absenţa unei monede naţionale stabile. De data aceasta îl abordez pe Grig cu o mimică ironică, prefăcută, în timp ce derulez operaţiunea de metamorfozarea leilor în verzişori:

‒ Câte paşapoarte ţi-au luat să schimbi ăştia?

‒ Haideţi doamnă, lăsaţi asta, îmi răspunde cu un aer serios. Dacă nici noi, valutiştii, nu ne descurcăm...„

Şi o sinteză despre structuralitatea luminilor şi umbrelor existenţei la intersecţia lumilor, unde nouminosul nici n-a pătruns, nici nu l-a aşteptat cineva...

”Oamenii obişnuiţi ai acestei societăţi, uitaţi şi putreziţi la graniţa dintre două lumi,structurate în două sisteme politice: comunist şi capitalist, într-o tranziţie care parcă nu se mai termină, pot schimba doar cinci sute de dolari pe an, pe baza paşaportului. Salariul mediu pe economie se ridică la puţin peste o sută cinzeci de parai lunar, cât ciubucul la o petrecere de lux prin cluburile sau cazinourile capitalei. Fluxurile de dolari se află,intangibile, pe canale sinusoidale care ocolesc băncile.Grig valutistul, şi alţii ca el, sunt ultima verigă a acestui circuit. Ştie să-şi cultive reputaţia prin încrengături solide în lumea afacerilor, dar şi prin relaţii cu cei care veghează la buna desfăşurare a acestui fenomen, schimbul valutar la negru...”

Şi o psihologie pentru sociologia acelui timp, valutistul, sectoristul...

”Dacă se nimereşte să ajung în timpul săptămânii prin centrul vechi, există destule şanse să-l întâlnesc la o terasă, în faţa unei halbe de bere, alături de sectoristul de zonă. Acesta, în schimbul taxei de protecţie, care se risipeşte până la eşaloanele superioare, îşi face din plin datoria. Îi aduce clienţi serioşi, cu banimulţi la teşcherea, şi îl avertizează să se retragă atunci când de la centru se porneşte vreo razie menită să-i salte pe gupii cei mici, care mai mult încurcă piaţa.E parolist acest Grig, mă pot baza pe el că îmi face rost de suma dorită, şi nu se pretează la găinării cu hârtii de ziar în loc de bancnote. Deşi odată mi-a făcut figura, în glumă bineînţeles. M-a rugat să mai verific odată teancul proaspăt schimbat, numărat în faţa mea, şi când l-am scos din poşetă să mi se facă rău.Avea doar la suprafaţă bancnote, restul fiind ”România liberă” tăiată frumos, la linie.Mă luase cu năduşeli, erau salariile angajaţilor pe mai multe luni, dar tot Grig m-a salvat, ducându-mă la o terasă să mă răcoresc. A făcut el cinste, ca un galant bucuros că i-a reuşit poanta„

Apoi, marea conflagraţie...

“Toate aceste anomalii post-decembriste se petrec la o aruncătură de băţ de laboratoarele BNR, unde se pregăteşte cursul valutar de a doua zi, manevrat de aşa natură că nu o dată făcuse explozie. Dar o explozie controlată, pe care Grig o ştia decuseară.Probabil că nu i-aş fi cunoscut talentele lui Grig, intuiţia şi prestidigitaţia sa fenomenale, dacă n-ar fi fost acel contract cu Hotelul Bucureşti. Acesta se dovedise ceva mai mult decât o simplă relaţie comercială. Însemna crăparea unui zid dincolo de care se afla societatea de consum a capitalismului de cumetrie, adică cealaltă Românie. O Românie pe care nu o putusem bănui din scaunul meu la catedră, ancorată puternic în trecut, dar cu ramificaţii către orizonturi noi, mult mai luminoase. La scurt timp, restaurante celebre precum Carul cu Bere sau Casa Românească, unde înainte ni se trântiseră uşile în nas, ne sună înnebunite să facă comenzi: ”Livraţi vinuri la hotelul parlamentarilor? M-aţi nenorocit! Puteţi pregăti şi pentru noi un transport urgent, cu plata jos? Domnul deputat Icsulescu ne-a ameninţat că trimite garda pe capul nostru dacă nu găseşte în capul listei din meniuConacul de Vinuri Odobeşti. Vă rog să ne ajutaţi”. Semnalul era dat. Dacă deputatul cu faţă suină se putuse îmbăta cu vinul nostru, fără să aibe probleme de concentrare a doua zi în Parlament, mai multe ca de obicei, înseamnă că vinul e valabil.Proba calităţiitrecută. Marian Enache se califică ca un detector neîntrecut de comori din pivniţele Odobeştiului. Îmi alesese crema vinurilor din podgoria vrânceană, licori bahice ştiute doar de el. Tot ce-mi doresc acum este o livrare constantă, fără rabat de calitate. Comenzile dau buluc.Sunt nevoită să angajez noi oameni. Îmbutelierea manuală nu mai reprezintă o soluţie fezabilă.O linie tehnologică de îmbuteliere, second hand, de mică capacitate, îşi face loc în hala amenajată ca spaţiu de producţie”.

Şi un moment al iluziei împlinite...

“Suntem pregătiţi pentru o ediţie de lux cu care să pătrundem la Clubul Diplomaţilor, suprema mea ambiţie. De fapt, doar eu mă simt pregătită. Creuzetul acela în care se topesc încercările mele de a da lovitura, cu care mă trezesc în minte în lumina diafană a dimineţii, după nopţi întregi de calcule, indicatori, procente, nu-l vede nimeni. N-aş fi crezut că oamenii sunt atît de greu de urnit pentru o idee. Mai ales că sunt banii mei în joc, desigur şi ai lor, dacă dăm faliment.Majoritatea celor cu care mă sfătuiesc, din companie sau din afara ei, consideră că orgoliul meu nemăsurat mă va duce la pierzanie. Hussein nu mai reprezintă de mult un reper, îl văd cum se consumă de invidie şi m-am obişnuit să-l ignor. DarMarian Enache se află printre aceştia. Cum e posibil? Om cu părul alb, nu are o problemă neapărat cu metodele mele de a-mi conduce afacerea, cât mai ales cu faţa nevăzută a business-ului. Nu de puţine ori mi-a şoptit: ”Domniţă, tare mi-e teamă că expansiunea ”Conacului” ar putea deranja pe cineva din cercurile superioare, acolo unde se fac cărţile în industria asta. Dacă nu aveţi pe nimeni să vă ţină spatele, cu stele din alea voluminoase, ştiţi ce zic, ne mănâncă de vii ăştia!”. N-avem pe nimeni să ne ţină spatele. Cine? Eventual faţa, dar prefer să nu mă mai gândesc la aşa ceva. Împotriva tuturor, hotărăsc să lansăm colecţia de lux. Pentru aceasta, pregătisem asocierea cu un eveniment mult-trâmbiţat: ”Zilele oraşului Bucureşti” organizate de primăria capitalei la Clubul Diplomaţilor. Toată protipendada capitalei îşi anunţase participarea. Celebrităţi de-un sezon sau dive de-o veşnicie, alături de reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditat în ţara noastră, se grăbeau să-şi confirme prezenţa. Timpul devenise, mai nou, puternicul meu adversar. Mă angajasem într-o cursă contracronometru, cu obstacole neprevăzute care-mi ieşeau din senin pe traseu şi din care era musai să ies victorioasă”.

O pagină de istorie... Convorbirea cu Radu Vasile, primul ministru de atunci, o personalitate antologabilă...

Un portret al succesului, într-un timp al patologiei, Florin...

“Florin a fost de mic un plimbăreţ pe meleaguri interzise muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea socialismului în comerţ exterior şi diplomaţie, ca ataşat comercial, ceea ce obliga familia lui la unele sacrificii şi privaţiuni, determinate de relocarea prin toată Europa. Puţini din anii de şcolarizare i-au fost hărăziţi să-i petreacă în şcolile româneşti. În general, studiile şi le-a făcutîn limbile germană, franceză şi engleză la Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi s-a simţit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-şi prieteni de toate etniile. Studiile universitare şi le-a început şi terminat la University of Cambridge în domeniul finanţelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior dealer pe piaţa obligaţiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei apropiaţi nu mai aveau nici o îndoială că-şi va face un rost în capitala finanţelor europene,s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos, rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de uceniciearhi-suficienţi pentru a deveni expert în instrumente financiare sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieţei româneşti îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreţ, cheltuia cu mult mai mult decât putea produce şi era nevoit să se împrumute la nişte dobânzi astronomice, oferind şi comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un cont în altul, pentru a-şi dubla valoarea peste noapte. După câteva mişcări de mare maestru, care i-au adus câştiguri frumoase, stilul său de viaţă a suferit schimbări ireversibile. A început să se îmbrace dela cele mai scumpe case de modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde şampania Moet Chandon nu reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreţinut. În plus, pasiunile pentru maşini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la mare preţ.Dar câştigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un disconfort vizibil. Aşa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii de afaceri.Denumirea de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie scump plătită. Adevăraţii afacerişti, unii cu mai puţine scrupule, erau doar cei care încasau şi dispuneau discreţionar de banii deponenţilor.Florin şi-a dat seama că economiile populaţiei sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales când, forţate de împrejurări, aceste economii ies la suprafaţă”.

Privatizarea are loc, sistemul “protector”, mult prea viciat, perfecţionat în rău, nu va lăsa nimic să înflorească... Sufocată de datorii, ameninţată cu dispariţia fizică, Lucky Gheorghe va trebui să aleagă între “soluţia” pistolului li a fugii într-o clinică, pentru a-şi pierde urma prin operaţie estetică, sau schimbarea sexului. Nici autorul nu ştie ce a ales, dacă discutăm concret, iar ca mimesis, estetic, bine face că nu ştie...

Un volum al febrilităţii scriiturii, cu un personaj, Lucky, mama lui Luca, fiica Georgetei Gheorghe, care ştiu, cum-necum, ce înseamnă dezvoltarea răului, cum spune filosoful, încercând să nu-i hrănească posesiunea, chiar dacă vor îmbrăţişa experierea suferinţei...

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...