Despre Traian Brăileanu “Astfel, viitorul traducător al lui Kant ieşi cu mintea din matca fonetică a dulceţei moldoveneşti şi se izbi de perstaltica tare a lexicului nemţesc, o experienţă aspră a cărei silnicie avea să-i fie hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară. La Rădăuţi dăm peste prima traumă cu urme adânci în timbrul interior: doi dintre fraţi, Ionica şi Aurelia, se îmbolnăvesc de difterie, drept care Traian, în naivitatea idilică a reveriilor sale, e încredinţat că Dumnezeu îi va asculta rugăciunile închinate vindecării fraterne. În fiecare seară, după încheierea orelor de şcoală, se roagă fierbinte pentru întremare, iar răsunetul nu se lasă aşteptat: cei doi fraţi mor şi Traian va înceta să se mai roage vreodată. Nu-l va nega niciodată pe Dumnezeu, dar se va opri de a mai crede că zeii sunt deprecabili, adică dispuşi a se lăsa înduplecaţi de vorbele suplicatoare ale muritorilor...