Opinii

 

Un tramvai numit speranţă

Urmărind lansarea candidaţilor USL pe Arena Naţională am simţit că, în sfârşit, cineva replantează România. Ca un simplu cetăţean, am simţit că undeva există o şansă pentru noi toţi şi lideri care au suficientă determinare să răzbească. Am învăţat să nu mă tem de optimismul lor şi să privesc în jur. Fără ca cineva să fugă de mine, atenţionându-mă tot timpul să nu cad pe scări. Am privit dincolo de funcţii şi de apartenenţa politică şi am văzut oameni. Oameni care au şi ei drept de vot şi care, în mod cert, deja au ales. Am ascultat un discurs de preşedinte şi am putut face diferenţa între un marinar care rânjeşte fasolea şi un politician cu ţinută care cunoaşte drumul spre victorie, dar nu se culcă pe ea. Ca mulţi alţii, m-am simţit băgată în seamă, pentru că, în sfârşit, cineva a vorbit pentru toţi şi nu doar pentru o clică. Mi-am dat seama că asistaţii societăţii erau de fapt acolo, la Cotroceni, unde, complexaţi şi marginalizaţi au dovedit din nou că cel mai mare handicap al lor este ruperea ombilicală de popor. Dar sigur, totul e spre bine. Suntem prea mulţi şi prea frumoşi ca cei ce s-au prefăcut că ne conduc să ne pună o oglindă în care să apărem cu malformaţii. Am realizat că nimeni n-are dreptul să rupă România în două şi să o abandoneze ca pe o fiinţă leproasă şi că cel care se proclamă invincibil în ciuda pietrelor ce i-au stâlcit chipul e un cârmaci nelegitim, asemenea unui copil a cărui paternitate nu şi-o asumă nimeni. Am păstrat în minte ecoul a zeci de mii de voci care vor tot mai tare deşteptarea şi mi s-a făcut pielea de găină reflectând la faptul că uneori putem zbiera pentru idealurile noastre, iar alteori e suficient să tăcem solemn un minut sau două. M-am documentat privind în ochii celor 80.000 şi am găsit suficiente resurse să cred că nu toţi politicienii au nevoie de jucării. Am păstrat cu mine nu neapărat reuşita de la finalul unui meci, aşa cum au catalogat mulţi evenimentul, ci imaginea a mii de drapele care au fluturat semeţ, în timp ce primul om în stat era preocupat de funcţia de slugă pe la curţile europenilor. Ca orice om normal, mi-am încărcat bateriile din voinţa celor care nu pot, nu vor şi nu ştiu să-şi plece capetele în faţa unei dinastii a trădătorilor. Asta e ceea ce mă face să cred că ne putem face abonament pentru a circula cu un tramvai numit speranţă.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

24.10.2012 - 11:23adrian:faci reclama la usl? sunt cei mai mari hoti din istori romaniei..

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...