Volumul lui Daniel Cristea Enache de convorbiri cu Nicolae Manolescu („Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, Editura Cartea Românească Educaţional, 2017) este o carte cât o istorie clasică, modernă şi postmodernă, fiindcă viaţa şi opera lui Nicolae Manolescu se constituie într-o istorie. Pe coperta a patra găsim aserţiunea lui Nicolae Manolescu: „Viaţa mea, ca atare, nu mi s-a părut niciodată a prezenta un interes în sine. A fost viaţa unei întregi generaţii. Cu părţi de umbră, respectiv de lumină, mai mari sau mai mici. Poate doar cărţile să fi făcut diferenţa.”

Viaţa noastră, în calitate de cititori, s-a desfăşurat alături de cronica literară, de cărţile lui Nicolae Manolescu.

Daniel Cristea Enache a provocat personalităţi structurante pentru cultura română la dialog. A scris în acest palier cărţile:

Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, 2003

Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint; ed. a II-a, Polirom, 2012

Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2013

Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom., 2015

Aceste cărţi sunt pregătitoare pentru Istoria literaturii române, pe care Daniel Cristea Enache o va scrie. Sunt, mutadis mutandis, comparabile cu demersul lui G. Călinescu de a scrie Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, înainte de a scrie Istoria literaturii române de la origini până în prezent.Timpurile s-au schimbat,o carte de interviuri in viziunea lui Daniel Cristea Enache, care topeşte opera şi viata unui scriitor, se constituie într-o monografie persuasivă, pentru lectorul recent.

O repetiţie miezoasă, un spectacol inteligent, întrebător, de substanţă, un dialog, de fapt, apotropaic, pentru liniştea marilor construcţii.
Volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu este, cum spuneam, o istorie întreagă. Începe direct, exponenţial reflexiv, cu o întrebare despre ce a însemnat scrisul lui Nicolae Manolescu de la tăbliţă la tabletă. Alegem o afirmaţie, care desparte apele, a lui Nicolae Manolescu: „Ceea ce rămâne de resortul tiparului este transformarea informaţiei în cunoştinţă. Tiparul are ceva care lipseşte internetului: ciurul. Un set de criterii, adică, de cernere a informaţiei, altfel spus, spirit critic. Şi, implicit, un background cultural, acea memorie culturală a omenirii fără de care n-ar exista principii, valori, nici o măsură a tuturor lucrurilor care contează pentru specia noastră de mamifere. A bon entendeur salut”

Şi, afirmă Nicolae Manolescu: „Mi-am amintit vag de câteva ori frumoasa teorie a lui Roland Barthes despre cele trei instrumente clasice de scris. Despre creion, am uitat ce spunea. Stiloul i se părea potrivit pentru texte serioase, iar pixul, pentru improvizaţii ocazionale. În ce mă priveşte, am renunţat repede la stilou, chiar şi când am putut să-mi procur un Mont Blanc sau altul de marcă, Prima formă a cărţii o scriam cu pix albastru, iar forma finală, cu pix negru. Păstrez manuscrisele în două culori ale câtorva din cărţile mele.” (p. 6)
Despre laptop: „În prezent, scriu pe laptop. Am învăţat să-l manevrez în limite raţionale: să-l deschid, să intru în Word, să salvez, să scriu şi să expediez. Îmi place că pot corecta fără ştersături şi că pot interverti pasajele (ceea ce fac chiar şi în clipa asta!). Cum nu cred să fi fost vreodată un om modern, am devenit peste noapte unul postmodern. Postmodernitatea mea e însă una bine temperată, Nu mă întreba dacă navighez, parcă aşa se spune pe internet sau dacă mă informez de pe Wikipedia! Răspunsul, la care cred că te aştepţi, este: nu, Doamne fereşte! (Pentru o publicaţie online, mărturisirea este compromiţătoare, îmi dau seama, dar ăsta e purul adevăr.)” (p. 6-7)
În capitolul: „Greutatea cuvântului”, Nicolae Manolescu răspunde la întrebarea lui Daniel Cristea Enache despre cenzură: „fac parte dintr-o generaţie norocoasă: când am debutat noi, la începutul anilor 1960, trecuse un lustru de la Congresul XX al PCUS, în care Hruşciov denunţase în faimosul lui Raport, rămas nu mult timp secret, crimele lui Stalin. Lumea comunistă intrase în declin ideologic. Deşi în România destalinizarea luase forma originală a unui antisovietism, mai întâi discret (în vara lui 1958, Armata Roşie părăsea ţara, însoţită de manifestaţii oficiale de simpatie în gările pe unde treceau trenurile, cu butoaie de vin, mâncare, spectacole), apoi făţiş (în aprilie 1964, influenţa nefastă a sovieticilor în economie şi societate a făut obiectul dezbaterii publice organizate de aceeaşi oficialitate care fusese produsul ei), „dezgheţul”, cum l-a numit Ilya Ehrenburg într-un roman tradus şi la noi, devenea perceptibil în cultură. E momentul în care scriitorii clasici interzişi în întreg deceniul anterior sunt retipăriţi şi comentaţi relativ liber. Pot sa dau exemplul lui Gib I. Mihăescu, despre care am scris eu însumi, la iniţiativa lui Paul Georgescu, care începuse să consacre numere din Viaţa românească unor scriitori aflaţi la index până atunci, şi a căror operă nu va întârzia să fie retipărită. Aşa s-a întâmplat şi cu operele lui Gib I. Mihăescu, retipărite toate, cu excepţia romanului Rusoaica. Nu mă întreba de ce: desovietizarea nu mergea atât de departe, încât să elibereze de sarcină ideologică un roman a cărui acţiune se petrecea în Basarabia interbelică.”

Apoi despre antologia sa: Poezie română modernă din 1968 care a fost trimisă la topit. Criticul literar mai povesteşte despre „întâmplări personale”. Despre trecerea de la Contemporanul condus de Constantin Mitea la România literară, urmându-l pe George Ivaşcu. Plecarea de la Contemporanul la România literară s-a produs datorită lui Constantin Mitea şi „care n-a fost de acord să-mi publice cronicile la Marele singuratic (ca să nu se supere Marin Preda) şi la Texte social-politice, 1944-1965 (îl ţineam de oportunist pe autor, George Călinescu, al anilor cu pricina)”. Intervenţia apoi, personală, la D. Popescu-Dumnezeu, „care patrona pe atunci cultura în numele partidului” şi care „îmi va permite să public un articol ce începea prin a susţine că nimic din formaţia mea intelectuală nu-mi îngăduie să privesc cu ochi buni arderea şi topirea cărţilor”.

Să interpretăm un răspuns al lui Nicolae Manolescu la întrebarea lui Daniel Cristea Enache despre cenzură şi compromis: „M-a amuzat o dată un răspuns al lui Marin Sorescu, la o întrebare asemănătoare, cum, adică, de n-am făcut compromisuri în anii 50. Sunt sigur că ţi-l aminteşti: Dacă eram prea mic!”. (p. 18)

Apoi despre relaţia Şerban Cioculescu – Vladimir Streinu, „Bunului prieten, la arestarea lui Vladimir Streinu”. Şerban Cioculescu, chemat la securitate, se comportă aşa cum reiese din textul următor: „Pe drum şi apoi, aşteptând într-o cameră cu două scaune şi o masă, şi-a spus şi respus în sinea lui cum îi va lua apărarea prietenului său, cât de stupide sunt acuzaţiile care i se aduc şi aşa mai departe. S-a făcut ora prânzului şi şi-a închipuit că-l uitaseră. Avea un început de ulcer şi a început să-şi simtă stomacul. Trebuia să mănânce şi să-şi ia pastila. S-a făcut cinci după-masă şi tot nimic. Suferea de palpitaţii şi nici pastila pentru inimă n-o avea asupra lui. O durere bine-cunoscută în piept, spaima… Bref, când a apărut unul din ofiţeri şi l-a trimis acasă, din cuvânt că fuseseră prinşi cu o mulţime de probleme şi nu avuseseră timp de el, dar că-l vor reconvoca, era, bietul de el, atât de înfricoşat cu va muri de inimă, încât, mi-a mărturisit, era gata nu numai să-l „toarne” (nu ţin minte ce cuvânt a folosit, „a turna” nu intrase încă în limbajul cotidian cu sensul de azi) pe Streinu, dar să-şi omoare propria mamă. Ai înţeles la ce poate duce cea mai soft dintre torturi?” (p. 18) Şi comentariul lui Nicolae Manolescu din „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc”: „Pentru meritul de a fi ţinută aprinsă flacăra spiritului critic în vremuri anormale, Dumnezeu să ierte concesiile din ultima parte a vieţii”. (Prietenia dintre Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu era cunoscută. Despre ea a povestit şi Ion Apostol Popescu în amintirile sale din perioada când şi-a susţinut teza de doctorat cu Şerban Cioculescu. Dincolo de acribia şi calitatea de Sherlock Holmes a lui Şerban Cioculescu, care: „vâna greşeli de tot soiul, tipografice sau de lecţiune, fie şi transcrierea eronată a unor cuvinte din limbi străine. Era coşmarul editorilor”, omul era de o bonomie pluvială. Vladimir Streinu era de o frumuseţe olimpiană, exemplară.Ion Apostol Popescu avea înclinaţia spre mitologii şi antropologii. Le învăţase cu Lucian Blaga, profesorul lui pentru lucrarea de licenţă. Peste toţi era Măriuca Apostol Popescu, cea mai frumoasă femeie a Ardealului de după Veturia Goga).

Sigur, exemplul opus amintit de Nicolae Manolescu este al lui Ion Mihalache. Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele” povesteşte: „La Râmnicu Sărat deţinuţii comunicau greu între ei, date fiind zidurile groase, uşile de metal şi izolarea. A auzit la un moment dat o voce puternică de bărbat în vârstă strigând (reproduc din memorie): „Sunt Ion Mihalache. M-au vizitat Petru Groza şi Mihai Ralea cu promisiunea că, dacă îmi declar adeziunea la regimul comunist, voi fi eliberat. Am refuzat, deşi ştiu că voi fi omorât în bătaie.””. Comentariul lui Nicolae Manolescu: „Şi a fost omorât în bătaie. Dacă toţi românii epocii aceleia ar fi avut tăria de caracter a lui Ion Mihalache, tancurile sovietice s-ar fi dovedit neputincioase.” (p. 19)

Găsim apoi interpretate frica şi compromisurile unor Mihail Sadoveanu, George Călinescu… Şi apoi referirea la ceea ce scriu despre profesorul Nicolae Manolescu Costi Rogozanu, Radu Călin Cristea… „Costi, Costi, aşa v-am învăţat eu să citiţi literatura? Sunt nevoit să recunosc eşecul dascălului care am fost”. O aserţiune cu o tristeţe profundă.

Apoi despre polemica Maiorescu – Gherea şi frumoasa interpretare la versurile lui Eminescu din poezia „Doina”: „Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Eminescu a fost sigur ca ziarist şi xenofob, numai că poezia „Doina” este memorabilă prin frumuseţea ei, unde: „xenfobia eminesciană se risipeşte, astfel, ca aburul dimineţii de pe apa unui lac” şi, cei care care se gândesc numai la xenofobie ar trebui să constate: „că frumuseţea versurilor le scapă, astfel, printre degete şi că ideologia le strică bucuria lecturii”. Student fiind, Nicolae Manolescu i-a avut profesori pe cei în faţa cărora cuvintele tac: „George Călinescu, doar profesor onorific la sfârşitul anilor 1950, Tudor Vianu la Comparată, Edgar Papu la Universală, marii lingvişti învrăjbiţi, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan, neuitatul savant Jacques Byck la Istoria limbii, ca şi renăscutul din propria cenuşa stalinistă, Al. Graur, minunata Doamnă Djamo la Slava veche, marii latinişti I. Fischer şi Sorin Stati.”

În capitolul „Sentimentul istoriei la 14 ani” întâlnim vuietul istoriei, care va deveni moralitate, în fraza lui Nicolae Manolescu: „Şi, uite aşa, mi-a fost dat să trăiesc ceea ce s-ar putea chema, oarecum pretenţios, sentimentul istoriei. Mult prea devreme: aveam doar 14 ani. Eram departe de a bănui că generaţia noastră va avea parte de o istorie extraordinar de bogată: apusul regalităţii şi răsăritul republicii, creşterea şi descreşterea unui imperiu, cel sovietic, a unui regim aproape planetar, reîmpărţirea geografică şi politică a lumii, naşterea Statelor Unite Europene şi alte evenimente care se succed de regulă la intervale de secole şi au nevoie de secole ca să se petreacă. Fie şi fiindcă am scăpat de comunism, şi tot ar fi destul spre a ne considera o generaţie norocoasă!” (p. 34)

Capitolul „Mă simţeam bine în pielea mea apolitică” povesteşte despre viaţa de cronicar literar şi de lector universitar, din păcate, de până la 1989, cu detaşare şi înţelegere. Reţinem istoria antologiei: „Poezia română modernă”, din 1968 cu prezenţa poeţilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic, ceea ce îi aduce criticului literar Nicolae Manolescu catalogarea de „spion”.

Interesantă discuţie şi incitantă în acelaşi timp în: „Să avem puţintică răbdare” despre Eminescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu în contextul posterităţii cu observaţia: „Remarcăm că numărul contestaţiilor la adresa lui Mihai Eminescu a crescut, în timp ce numărul contestaţiilor la adresa lui Tudor Arghezi a scăzut până aproape de zero.” Istoria, afirmă Nicolae Manolescu, pe urma şcolii de la Annales, teoretizată în prefaţa la „Istoria critică” lucrează cu „perspective lungi”.

O afirmaţie în capitolul: „Apa trece, pietrele rămân” despre Andrei Terian: „Îi recomand lui Terian să nu mai amestece borcanele. Mai cu seamă pentru un teoretician de factură academică, acest lucru nu se face.” (p. 64)

La pagina 62, Nicolae Manolescu povesteşte despre „combaterea protocronismului”, pe care a făcut-o toată viaţa. O afirmaţie tranşantă: „Întârzierea literaturii noastre este reală doar dacă luăm în considerare data de pornire, începutul secolului XVI, şi o raportăm la literaturile occidentale. Toate literaturile est-europene debutează relativ târziu. Recuperarea handicapului ia un tmp destul de îndelungat în toate. Dar se produce, de obicei, în secolul XIX. Odată cu romantismul Biedermeier, caracteristic nouă, dar şi francezilor sau germanilor, chiar dacă literaturile din ţările lor au cunoscut şi un romantism anterior, numit de Nemoianu High Romanticism. În definitiv, noi n-am avut nici renaştere, nici baroc, nici alte curente occidentale. Tentativa lui Dan Horia Mazilu de a le legitima a dat greş, fiindcă niciunul nu avea suport în opere în limba română, ci în slavona. Italienii au avut aceste curente, ceea ce nu i-a împiedicat să adopte abia romantismul Biedermeier, sărind peste High Romanticism. Concordanţele acestea trebuie luate cum grano salis.” (p. 60)

Capitolul „Scrisoare deschisă” este o poveste, cruntă şi tragică, care transcrie relaţia criticului şi istoricului literar cu Securitatea: „Între timp am citit toate cele trei Dosare de urmărire, cca 500 de file, referitoare la perioada 1967-1975, despre care am spus câteva cuvinte într-o discuţie anterioară. Este tot ce SRI a pus la dipoziţia CNSAS. Voi comenta altădată conţinutul lor. Îţi spun deocamdată că – parcurgând sutele de note informative, interceptări ale telefoanelor, ascultarea discuţiilor din casă ori de la România literară (între 1972 şi 1974 am fost redactor-şef adjunct, fără leafă, fiindcă legea cumulului îmi interzicea să fiu plătit din două locuri, iar eu eram lector la Universitatea din Bucureşti, „slujbă” la stat la care n-am mai renunţat), denunţuri din partea unor binevoitori recrutaţi de Securitate (patru doar din redacţia României literare!), semnate cu nume de cod şi alte aşijderea – m-am simţit ca un peşte într-un năvod, la care se uita toată lumea, fără să-mi pot ascunde gesturile, cuvintele, gândurile chiar, fără să-mi pot proteja intimitatea. Şi asta, 24 de ore din 24, oriunde m-aş fi aflat.” (p. 66)

Şi apoi scrisoarea de la paginile 66-69 adresată directorului SRI, cerându-i întregul dosar de urmărire de către Securitate, nu numai cel din perioada 1967-1975. Trebuie citită pentru a observa încă o dată ce înseamnă faţa nevăzută a istoriei, a atrocităţilor pe care le întreprind oamenii şi nu o idee generală. Finalul scrisorii: „Am 76 de ani, domnule Director, şi tot mai puţină răbdare. Nu vreau să mor fără a-mi cunoaşte îngerii păzitori. Iar dacă totuşi se va întâmpla să mor înainte, vă asigur că, de pe lumea cealaltă, nu voi da răspunderea pe seama Satanei. A bon entendeur, salut!”

Scrisoarea nu a fost expediată.

Şi afirmaţia din postfaţa la volumul: „Eu, fiul lor. Dosar de Securitate” de Dorin Tudoran: „Trebuie să recunosc că mi-a făcut pur şi simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (şi de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate de ofiţeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, precum şi planuri de măsuri scornite de minţile celor din urmă şi, nu în ultimul rând, turnătorii şi alte inestimabile contribuţii ale, vai, colegilor noştri de breaslă.” (p. 53)

În capitolul: „Pe uşa din faţă” Nicolae Manolescu scrie despre George Ivaşcu: „Aşa cum avem monografiile Convorbirilor literare din epoca Maiorescu, Contemporanului din epoca Gherea sau Revistei Fundaţiilor Regale, datorate lui Z. Ornea, Pompiliu Macrea şi Mioarei Apolzan, ca să nu dau decât aceste exemple, va trebui să putem citi şi unele consacrate Contemporanului şi României literare de sub bagheta magică a lui G. Ivaşcu, cel mai de seamă jurnalist cultural român de după Războiul al Doilea. În definitiv, asta a fost G. Ivaşcu, dacă nu înainte de război, când a debutat cu cronica literară a revistei Manifest, la care a lucrat ca redactor, şi a fost secretar de redacţie la Jurnalul literar al lui G. Călinescu, în orice caz, după război: un mare făcător de publicaţii de cultură şi de literatură.” (p. 71)

Şi apoi răspunsul cu amărăciune: „Ce-mi pot reproşa Andrei Terian, care şi-a făcut- doctoratul cu mine, cu o teză pe care am citat-o cu apreciere de câte ori am avut ocazia, Paul Cernat, în a cărui comisie de doctorat am fost (nu cred că ţine neapărat să fac public în ce împrejurări) şi căruia i-am oferit o rubrică în România literară, Alex Goldiş, şi el debutant cu o bună carte despre (atenţie!) critica generaţiei mele, colaborator de asemenea al României literare, Marius Chivu, cronicar literar, da, al aceleiaşi reviste, pe care acum o aruncă la coş ca pe un rebut în epoca internetului (dar ce-ţi spun eu ţie, care tocmai ai scris despre asta?), propus de mine să scrie prefeţe? Am numit doar critici, fiindcă de la ei, poate şi datorită relaţiei mele cu G. Ivaşcu, aşteptam altceva. Despre poeţi şi prozatori ca Florin Iaru, Cristian Teodorescu sau Marius Ianuş, n-am a spune nimic. Nici măcar a-mi exprima stupefacţia.” (p. 74)

Pagini memorabile despre G. Ivaşcu, despre ceea ce însemna, altădată, prietenia: „Ne simţeam obligaţi moral şi profesional unii faţă de alţii. Şi nu ne trădam. Cei care nu împărtăşeau aceleaşi principii intelectuale cu noi formau o tabără separată. Polemizam, dar nu ne uram. Aici e o deosebire majoră: ne dispreţuiam, dacă era cazul, dar sentimentul de ură ne era străin. G. Ivaşcu, deşi aparţinea unei alte generaţii, a mers pe mâna noastră, a celor care încercam să rezistăm cu demnitate presiunilor regimului. El fusese în tinereţe comunist, din partida perdantă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, avusese, până la preschimbarea lor de către Ceauşescu, unul din primele carnete de membru, rămăsese un om de stânga chiar şi în deceniile 8 şi 9 de naţional-comunism, ca şi Zaharia Stancu, George Macovescu şi Mircea Grigorescu, cei care formau primul cerc „oficial”, să-l numim aşa, al rezistenţei scriitoriceşti faţă de naţionalismul revigorat în anii 1970-1980 şi faţă de asaltul Securităţii contra oricărei încercări de independenţă culturală, prin intermediul revistei Săptămâna a lui Eugen Barbu şi Vadim Tudor, capabil de toate murdăriile.” (p. 77)

Capitolul „Ce conţinea dosarul meu” este lămuritor pentru cititor, pentru a înţelege biografia lui Nicolae Manolescu: „În 1953, când ne aflasem, fratele meu şi cu mine, în custodia lui, după arestarea părinţilor noştri, şansa de a intra la liceu atârna de calitatea de membru al UTM, iar aceasta se acorda în funcţie de dosar. Aşa că bunicul, fost avocat, a avut ideea să mă înfieze şi să-mi dea numele lui. Pe tata îl chema Apolzan. Manolescu era numele de fată al mamei. Ca la Creangă. După adopţie, pe buletinul meu vor figura ambele nume. Dar tutorele legal nu mai era Apolzan Petru, ci Manolescu Nicu.” (p. 83)

Între paginile 84-86, Nicolae Manolescu lămureşte, încă o dată, dacă mai era cazul, acuzaţiile, care i s-au adus,despre „simpatia faţă de mişcarea legionară”. G. Ivaşcu l-a căutat alarmat pe tânărul Manolescu pentru a discuta despre politica pe care au făcut-o parinţii lui, explicându-i că tatăl său (al lui Nicolae Manolescu) nu a fost legionar. A fost doar tătărescian. Relatarea adevărului istoric şi mai ales uman, pe care Nicolae Manolescu îl dezvăluie în dialogul cu G. Ivaşcu, este o pagină de mare scriitor, vorbit de limbă, cum ar spune M. Heidegger. Simplitatea frazei manolesciene, politropia, actul sacrificial de-a ţine cronica literară câteva decenii, o modalitate de libertate augustiniană, care face din sacrificiu o formă a fericirii, schimbându-i semantica, sunt argumentul pentru a fi vorbit de destin. Necazurile vieţii devin moralitatea scriiturii „Alte amănunte, eu însumi voi afla abia în 1962, după absolvire, când G. Ivaşcu a vrut să mă reţină în facultate şi s-a izbit de dosarul meu. Într-o zi m-am pomenit cu el la facultate. Eram, ca de obicei, la bibliotecă. Am făcut doi paşi pe strada Edgar Quintet. M-a întrebat dacă sunt absolut sigur că tata fusese doar tătărescian. Întrebarea m-a mirat. Aşa că l-am întrebat, la rândul meu, ce bănuia el că fusese tata. „Legionar”, mi-a răspuns. De unde şi până unde? „Împuşcat din ordinul lui Antonescu în zilele rebeliunii din 1941 şi lăsat să zacă pe stradă în Râmnicu Vâlcea.” „Dar tata trăieşte bine mersi”, am exclamat eu, stupefiat. Replică la care G. Ivaşcu n-a mai avut continuare: îşi dăduse seama că, în această privinţă, n-aveam cum să fiu decât absolut sigur.” (p. 85)

Polemicile apoi cu Ion Caraion, Marian Popa. Eugen Florescu, indirect, Marin Preda… „Pe scurt, arestarea părinţilor mei când avea 12 ani a avut două efecte majore. Unul pozitiv: mi-a creat un soi de imunitate precoce la maladia numită comunism. Şi a constituit tot timpul un argument intim, neinvocat public niciodată, de a refuza să devin membru PCR. Şi unul negativ? dosarul de cadre a stat atârnat, ca o piatră de moară, de gâtul meu până în 1989. S-a aflat la originea exmatriculării din facultate în 1958, mi-a blocat, cum ai văzut, un an şi mai bine ocuparea unui post de asistent şi apoi promovarea, am fost 22 de ani lector, mi-a întârziat acordarea titlului de doctor trei sferturi de an, după alţi patru ani de aşteptare, nu mi-a permis să plec la un lectorat în străinătate, unde n-aş fi ajuns nici măcar ca turist, dacă nu era USR, care mi-a obţinut de fiecare dată viza, niciodată universitatea.” (p. 87)

„Antologia mea de poezie din BPT, aceea interzisă în 1968, a apărut fiindcă a fost susţinută de Ion Bănuţă, directorul EPL, fost militant comunist în ilegalitate şi întemniţat înainte de 1944, care, când i s-a cerut să n-o tipărească, ar fi replicat tovarăşilor lui, întinzând patetic braţele: „Puneţi-mi cătuşe, dar aveţi grijă să fie în acelaşi loc, se pot observa urmele, în care mi le-au pus fasciştii”” Nu i le-au pus, dar l-au pensionat de pe o zi pe alta, când antologia a apărut. Interdicţia a venit ca o consecinţă a intervenţiei pe lângă Ceauşescu a lui Jebeleanu.” (p. 302)

Există şi întâlniri norocoase în viaţă. În capitolul „Cronică de familie”, Daniel Cristea Enache discută cu Nicolae Manolescu despre genealogia familiei lui. „Tata”, spune Nicolae Manolescu, „era un ardelean de treabă, primul din familia lui de ţărani din mărginimea Sibiului care urmase Universitatea” (p. 89). Mama avea cel mai încântător aer tineresc la cei 35 de ani ai ei. Bunicul era în topos-ul Sibiului. Bunica dinspre mamă era din zona Vâlcii. „Bunicii de la Râmnic”, spune scriitorul, „nu erau chiar la locul lor la Sibiel. Se vedea în ei burghezia”. Bunicul era rudă cu Suchianu şi cu Tzigara-Samurcaş, istoricul de artă apropiat palatului regal. „Bunica şi sora ei proveneau din mica boierime oltenească.” Aceiaşi bunici aveau: „o legătură şi cu Măldărescu, cel cu cula care îi poartă numele.”

Despre apartenenţa la mişcarea liberală: „În ce mă priveşte, sunt liberal prin opţiune politică, nu doar prin profesie, şi fiindcă cred în capitalism ca stadiu superior al societăţii şi în valorile burgheze ca o culme a umanităţii. Nu sunt liberal de spadă. cum era boier de viţă nobilă Grigore Ureche, ci liberal de robă, din convingere, cum era, în acelaşi secol XVII, boierul Miron Costin. Eu am îmbrăcat haina liberalismului, n-am moştenit-o.” (p. 99)

Frumoase pagini despre Andrei şi Ana, copiii lui Nicolae Manolescu. Andrei este redactor şef adjunct la Dilema Veche. Ana are cu 37 de ani mai puţin decât Andrei: „Are, ca şi maică-sa, bosa limbilor: urmând de la început şcoala în Franţa, vorbeşte franceza ca o nativă, tot aşa cum vorbeşte germana (de trei ani este elevă la College Voltaire din Berlin), nu departe aflându-se engleza, pe care o studiază de ani buni, ca toată generaţia ei, şi, mai de curând, spaniola, pentru care a avut o chemare inexplicabilă şi pe care o stăpâneşte, după numai câteva luni, ca şi cum ar cunoaşte-o dintotdeauna, spre uimirea profesoarei ei, căreia nu-i vine a crede că nu ştia boabă când a început lecţiile. Ana e un copil foarte bun, în tradiţia familiei.” (p. 104) şi mărturisirea normal de înălţătoare: „Încerc să mă bucur de fiica mea cât pot, în ideea că nu se ştie dacă voi trăi destul ca s-o văd pe deplin realizată şi la casa ei.”

Un capitol: „Greşea foarte tare, Doamne iartă-mă!, Karl Marx?” pagini lucide despre religie: „Şi ca să-mi duc gândul până la capăt: mi-ar fi plăcut să mă nasc în secolul I d.Hr., în Roma antică, şi să fiu contemporanul stoicilor, al lui Marcus Aurelius, singura epocă din istoria Europei în care zeii muriseră, iar Dumnezeul creştin nu-şi impusese domnia asupra sufletului nostru iubitor de moarte, după cum arată Camus în teza lui de doctorat consacrată filosofiei în tranziţia de la politeism la monoteism.” (p. 107)

Despre cum crede Nicolae Manolescu în Dumnezeu trebuie citit întreg capitolul încât putem apela la afirmaţia lui Descartes: „gândesc, deci sunt”, cogito, ergo sum, apud Deos, şi că volumul „Capodoperă. Discurs asupra metodei” vorbeşte şi despre suflet şi divinitate. Să cităm interpretarea lui Constantin Noica, cel care a tradus Discursul asupra metodei, la conceptul de perfecţiune prezent în: „Discursul asupra metodei”: „Ideea de perfecţiune a unei fiinţe perfecte, pe care o avem în noi, nu poate veni deci de la noi, care suntem imperfecţi (fiindcă dacă am fi avut posibilitatea, ne-am fi făcut pe noi inşine perfecţi), dar de la o cauză exterioară nouă, de la o fiinţă într-adevăr perfectă, care este Dumnezeu. Ideea de perfecţiune cuprinde şi ideea de existenţă. Din faptul că putem gândi o fiinţă perfectă trebuie să admitem că această fiinţă există.” (p. 255)

În tăcerea din cuvinte şi în pauzele stilistice ale frazei citim textul lui Nicolae Manolescu: „Sigur că toate acestea sunt mai lesne suportabile dacă ai credinţă în Dumnezeu. Şi boala, şi bătrâneţea, şi moartea. În definitiv, tocmai din acest motiv oamenii l-au inventat pe Dumnezeu. Ca să le facă viaţa şi moartea mai uşoare. În ce mă priveşte, nu, nu cred în Dumnezeu. Îl invoc şi îi scriu numele cu majusculă din respect faţă de miliardele de credincioşi de pe pământ. Asta nu înseamnă că nu-mi este uneori, tot mai des cu vârsta, frică de El. Doar că identific în El destinul, soarta, fatalitatea, norocul, neşansa şi tot ceea ce mă condiţionează ca fiinţă umană de natura care mi-a dat naştere. Cred în miracolul vieţii înseşi. A mea, ca şi a tuturor vieţuitoarelor. A copacilor care înverzesc primăvara şi îşi scutură frunzele toamna. A animalelor care au grija puilor pe care i-au născut. A tot ce mişcă-n lumea asta. Dumnezeul în care cred, acesta este. Lui mă închin ceas de ceas, lui, marelui mister care este universul.” (p. 105-106)

Cartea de interviuri discută şi despre Nicolae Manolescu cel „înfiorat, care îi face pe scriitori scriitori şi de ale cărui verdicte depinde suflarea scriitoricească” (Daniel Cristea Enache). Manolescu răspunde: „să nu amestecăm planurile”, spunând că un demiurg ar putea să fie numai Einstein sau cineva din această categorie. Revizuirile în critica literară sunt utile. Principiul unei cronici literare corecte ar fi: „să spui totdeauna ce crezi”. Este evident că George Călinescu a fost pentru Nicolae Manolescu „maestrul meu”.

Dar: „N-a fost un coup de foudre între mine şi maestrul meu.”

Cu toţii ştim că Nicolae Manolescu a publicat atât în reviste de critică şi istorie literară, cât şi în hebdomadare sau în ziare obişnuite. Şi o afirmaţie la care putem medita: „Exceptând Scînteia, cred că am publicat în toată presa. Inclusiv în Revista de Filosofie, la solicitarea lui Gabriel Liiceanu, care era redactor, un articol care mie mi s-a părut inocent ideologic, dar care, după apariţie, i-a speriat atât de tare pe şefii lui, încât Liiceanu mi-a cerut o retractare, convins că va fi dat afară din redacţie. Iertat să fiu dacă o adaug la vitejiile lui ideologico-politice de după 1989 pe aceea despre care e vorba!”

Despre Freud: „Nu, nu cred în psihanaliză. De altfel, singurele încercări de-a trata operele artistice din acest unghi care mi s-au părut interesante sunt cele ale lui Freud. Sunt, cel puţin aparent, atât de riguroase şi de fermecătoare, încât ar fi de mirare să nu fie adevărate”. (p.174)

Despre realismul socialist, pornind de la afirmaţiile lui A. Păunescu: „Realismul socialist dă periodic să reînvie sub formă de moroi fiindcă nu i s-au făcut cele cuvenite la moarte”. Comentariul lui N. Manolescu: „Păunescu spunea un lucru serios: niciodată n-a avut loc la noi o dezbatere pe tema realismului socialist şi a consecinţelor lui pentru literatură şi artă”.

Despre politică, musulmani şi cenzură, despre PAC, cel vechi, cu personalităţi excepţionale, parlamentari: Doinaş, Paleologu, Otiman, S. Tănase, Crin Antonescu, Alexandru Popovici, Atanasiu, membri simpli: Djuvara, J. Răducanu, Dan Grigore… Despre ridicolul, recent, Dan Nicuşor, despre Băsescu, care nu mai este Băsescu… „Politica întinează…. idealurile”, ne place, nu ne place… „Rolul ei constă în aplicarea teoriilor în practică..”

„Despre proeuropeanul Titu Maiorescu” este un capitol excelent despre cel care a fost: critic literar, lingvist, politician conservator, istoric şi orator politic, dascăl, sociolog, filosof al culturii, jurist-liderul Junimii”. „Ca protocronic activ, în anii de după Tezele din Iulie 1971, Ungheanu a făcut tot timpul jocul Securităţii lui Ceauşescu, o instituţie devenită arbitru în lupta contra Occidentului”. Îi acuz (cu tandreţe ideologică) pe Lovinescu, pe Zelentin şi pe Ornea, bunul meu prieten ca.. ei sunt cei care au fixat în mentalul ideologic ideea că Maiorescu refuza „formele fără fond” fără a pune nimic în loc. Lucru perfect neadevărat. (ce frumos demonstrează Nicolae Manolescu acest adevăr în: ”Literatura română pe înţelesul celor care citesc”).

Altă temă socială: despre cutremur. După cutremur: „În realitate, Bucureştii au fost măcelariţi cu buldozerele înainte ca de sub ruinele blocurilor să fie scoase toate victimele. Conform unui calcul simplu: dacă nu mai există probabiltatea (ştiinţifică!) de a descoperi supravieţuitori, atunci, la treabă! Asta se cheamă crimă!” (p. 312). La „politice” compararea lui Nicolae Ceauşecu cu Iliescu şi Băsescu…, ca animal politic. Despre naratologie şi „Arca lui Noe”, despre Şlovski şi Bahtin, Wayne C. Boothes şi Roland Barthes. Despre proza românească. Despre conceptele din „Arca lui Noe”, (doric, ionic şi corintic). Autorul acestor rânduri a dorit să le introducă în programa şcolară, de după 1989. Nicolae Manolescu, fiind de faţă, s-a opus. Totuşi, conceptele de doric, ionic şi corintic circulă între elevi ca fiind cuvinte salvatoare la examene şi nu numai. Este cartea cu cel mai mare tiraj scrisă de Nicolae Manolescu şi datorită, spune criticul literar: „soţilor Marinescu, fondatorii Editurii Gramar, de a fi tras tiraj după tiraj vreme de vreo două decenii.”

Capitolul: „Crimele contra umanităţii nu se prescriu” prezintă şi aspecte din detenţia tatălui său. La pagina 326 sunt redate amintirile acestuia „Nu mi-a tras nimeni, niciodată, nicio palmă, în toată perioada în care am fost în lagăr”, povesteşte profesorul de filozofie Apolzan, în 1986. Nicolae Manolescu este consternat, mărturisind că: „am legat acest episod de ceea ce am socotit mai rău în regimul comunist”.
Mai departe urmează un capitol care narează: „cea mai mare frustrare din viaţa mea”. Mama lui Nicolae Manolescu a fost arestată şi el, alături de bunic, a plecat să o vadă, atunci când pleca din Râmnicu Vâlcea spre Piteşti intr-un convoi de camioane. „A doua zi ne-am înfiinţat, bunicul meu şi cu mine, pe bulevardul care reprezenta cea mai probabilă cale de acces spre Piteşti. Era un sfârşit de septembrie (1952!), cald, soare, aşa că ne-am ascuns la umbra unui copac şi am aşteptat convoiul de camioane. A sosit într-un târziu, Doar că prelatele ne-au împiedicat să le vedem pe deţinute. A fost cea mai mare frustrare pe care am trăit-o în destul de lunga mea viaţă. Imaginează-ţi, Daniel, un copil de 12 ani care, aflat la câţiva metri de mama lui, nu are posibilitatea s-o vadă! M-a buşit plânsul.” (p. 331)
Despre firea românului vorbeşte Manolescu în capitolul: „Fractura epocii actuale”, afirmând: „Nu cred o iotă din teoria naţionaliştilor referitoare la firea românului: cred în educaţie şi în cultură.”

Despre viitorul literaturii, care atârnă de trecutul ei, Nicolae Manolescu vorbeşte ca un ascet: „Sper să nu mor tocmai în anul Maiorescu, pe care l-am declanşat, şi în care, deocamdată, n-aţi scos un cuvant, şi să mă uit la voi de pe lumea cealaltă cum staţi cu mâinile în sân şi asistaţi la dispariţia literaturii române. Nu zic că trebuie să vă grăbiţi neapărat: sunt încă viu şi nedepăşit. Viu, pentru puţin timp, depăşit, niciodată. A bon entendeur, salut!” (p. 346)

Despre „Marin Preda, în istoria literaturii”, unul dintre cele mai importante capitole din istoria literaturii române în general, lămuririle sunt germinative: „In ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, protagonistul comite, cum ştii, două crime. După care viaţa lui continuă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-a vorbit de dostoievskianismul romanului. Doar că dacă la scriitorul rus, nu numai crimele, dar faptele fără o astfel de greutate determină crize majore de conştiinţă, la Preda ele nu se văd nici cu telescopul. Despre ce fel de moralism putem vorbi în acest caz?” (p. 357)

Despre întâlnirile cu Nicolae Ceauşescu, despre Ceauşescu şi Eminescu. Cum a scris despre volumul de versuri „Urcarea muntelui” al Ilenei Mălăncioiu, în anul când Ceauşescu împlinea 70 de ani şi ar fi trebuit să se scrie în „România literară” în trei numere consecutive despre „septuagenarul dictator”.Manolescu nu a scris nimic in revista. Înainte de cel de-al treilea, m-a sunat Dulea, mi-a urat sănătate şi m-a rugat să scriu neapărat ceva, indiferent despre ce carte, aşa că am scris despre volumul de versuri „Urcarea muntelui” al Ilenei Mălăncioiu”.(p.364)

Si afirmatia „Dacă literatura e vie, si critica trebuie sa fie vie. Dacă inseamna recitire permanenta,critica presupune si o permanenta reevaluare a operelor. Daca revizuire nu e, nici istorie literară nu e” (p.37) „Cum se scrie o istorie literară”, alt capitol lămuritor, despre istoria critică, “o formă bine temperată a reconsiderării trecutului din perspectiva prezentului”, si, mai ales, „o formă sistematică de a o face..”
Ion Negoitescu consideră cel mai frumos vers din poezia lui Vasile Alecsandri „In Asia ,cuib verde de lebede argintii”, iar Nicolae Manolescu, cu urmatorul comentariu „Cele care mie imi sună ca mult mai caracteristice, Ura! Vulturul din nori /Racni falnic de trei ori”. Cată proprietate a termenilor, a ştiintei inefabilului... Despre cele trei traditii ale gandirii critice... Francezii au descoperit traditia gandirii ca urmare a conversatiei, eseul fiind inventia lui Montaigne. Nemtii l-au infatisat pe Kant „plimbandu-se solitar pe o poteca de padure. Ce crezi ca facea filosoful german? Medita... De unul singur. Nu avea interlocutor... In fine, atat nemtii, cat si francezii, italienii sau, mai ales, americanii si-au exercitat meseria de a gândi in scoli si universităti”. In „Europenism si autohtonism”, din nou interpretarea exactă a lui Titu Maiorescu... Si, in final, o marturisire despre lucrul bine asezat „In orice caz, meritul iti apartine in cea mai mare parte, daca discutiile noastre neîntrerupte de doi ani incoace se vor dovedi interesante... Pentru că, asa cum iti spuneam la inceputul acestui text final, calitatea este totdeauna a intrebarii, iar defectul, al raspunsului”. Si totul peste linistea din intrebarile, ca un sentiment livresc al existentei, ca tacerile celui care a cunoscut pustia, pustia canonului, de unde nu mai poate iesi in zgomotul lumii, al compromisului, al impredictibilitatii istoriei „In concluzie, intre copilul din anii razboiului si bătrănul de astazi, nu văd niciun fir conducător. Dacă tii cu orice pret să existe un astfel de fir, să stii ca mă simt in stare sa inventez unul”.