Opinii

 

Când un bunic îl lasă pe celălalt bunic să trăiască...

Copilul alerga pe lângă căruţă. Tata Mare era răsturnat peste cartofi, aşezat în spatele căruţei, cât reuşise copilul să-l urce. Culică se bătuse cu spârcuiţii, ţiganii, care ajunseseră comunişti, conduceau comuna. Pământul de la Bărbăteşti era aspru, sol muntos, calcaros, pietros. Greu de stăpânit. Precum caii. Precum femeile. Precum bărbaţii. Precum şerpii (de sub fânul, de sub nucii falnici cu umbra irespirabilă, ticăloasă. Adică erai obosit de coasa verii, te odihneai sub nuc, într-un somn de hades nebănuit şi te sculai paralizat sau într-o pneumonie de numai te aşezau pe pat, în casă şi inchideai ochii după aer, te sfârşeai şi nu mai aveai timp să repeţi timeo danaos et dona ferentes, mă tem de greci şi când îmi fac daruri). Precum viperele (rare, pe munţii Builei, alungate de floarea de colţ, dătătoare de destin, nu de muşcătură parşivă. La căsătorie, Floarea de colţ era culeasă de pe stâncile neabordabile, între viaţă şi moarte. Nu rareori tânărul se prăvălea pe stânci cu floare cu tot şi era adus acasă, cu coastele rupte sau mort, de unde concluzia satului: femeia frumoasă aduce pagubă în casă). Şi muntele era frumos. Păgubos de frumos.

Culică scotea cartofii, după ce cosise otava. Frumoasa otavă. O mangâiau zeii de munte. Zeul ei era Mahler, din Simfonia a 5-a, pe care-l chema noaptea, cu vioara, celălalt bunic. Până veneau caii, ca-n vraja pierdută a focurilor pentru mistreţi. Activiştii îi strigaseră cu voce chircită, spârcuită.
-Acum e pământul nostru.

-Ha? răspunse Culica. Sări la gard. Luă un par. Ţiganii fugeau, mai mult de-a-ndărătelea, se încurcau în cizmele lor spilcuite. Nu-i prinse. Erau tineri. Tata mare era batrân. Nu i-ar fi lovit. La hora făcuse la fel. Când îl supărau, scotea oiştea de la căruţă şi o învartea în aer. Livada era mică. Câţiva pomi, frumoşi ca un copil de după funcţiile lui Freud... Spârcuiţii purtau pelerine lungi, cauciucate. Sub ele ţineau topoare, necioplite, neşlefuite, neascuţite, cu sânge de pui tânăr, chinuit pe tocător „până îi luau gâtul”.

Scoteau securile şi loveau arjanii, tuleii, la rădăcină. Îi tăiau pe jumătate şi pomii se uscau. Băteau nucii la rădăcină şi oamenii, când vedeau, zăceau de durere... Cu unu, doi nuci ţineau un copil la şcoală, câteva luni, un an. Caii mergeau la trap, se opreau încet, la coborâşuri, simţeau primejdia, aşteptau să pună copilul piedică la căruţă, porneau încet, se ridicau în două picioare în ham, nu fugeau. Coborâşul era adânc, drumul înclinat devenea apoi barbar de înclinat, caii, deşi liberi, nu simţeau mâna stăpânului, care să-i ţină în zăbală, până le sângerau buzele, şi-i năpădea saliva.

Copilul se uita la ei şi zicea în gând: „Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pe tine te iubim, luminează a noastră minte, lucruri bune să-nvaţăm”. Nu o spunea în cuvinte, o spunea în lacrimi îngânate. Caii bocăneau accentuat, se ridicau pe picioarele din spate, ar fi dat să se sperie, aveau o buclă voltaică cu originile pluviale şi faţă de stăpânul lor, pe care îl simţeau şi nu-l vedeau, o buclă voltaică şi pluvială cu primejdia îngânată de copil. Sculptau văzduhul şi se aşezau liniştiţi, precum dansatoarea la bară, după ce-şi calcula riscurile.Nu riscul din dansul cu aerul. Cerul îşi desăvârşise perfectiunea, sculptând şi caii şi dansatoarele. Ieşind din pădure, de pe Valea Glavociului, simt siguranţa drumului, se aştern în trap, într-un mers nervos. Tulburat. La porţi nu era nimeni, deşi se înserase bine, aproape bine. Moşnenii ştiau: al lor se bătuse cu ei. Se retrăgeau, făcându-şi semnul crucii, apăsat, cu degetele lungi, strânse tulburat ca în zeii nărăvaşi de la începuturi, ca în Sfânta Treime liniştită, ca în pustia muntelui... când lovitura ursului era una, lovitura lor era alta, care pe care, de obicei câştiga primul, cel de-al doilea nu scăpa viu, în caz fericit, ologit, povară, povară pentru ai lui. Îşi făceau semnul crucii, ştiau că sunt fraţi de cruce cu nea Culica, se înţelegeau trapas, ştiau, de la pustnicii lor, ce înseamnă să porneşti răul, îşi făceau cruce din topor, linişteau apele cerului şi pentru spânzuraţii pământului... Se rugau tacut, mestecand in tuciuri mari mamaliga, nu vorbeau.

Caii prinsesera drum bun si alergau. N-au luat-o pe rau, pe drumul ascuns.Cineva a oprit caii, vazandu-l numai pe copil. Vazandu-l pe Culica ravasit in caruta , o multumire hidoasa ii acoperea fata. Caii in doua picioare dau peste el si fug. Al lui Coagar facuse armata la Securitate, in echipele lui Draghici, in zona Fagarasului. Batuse, arestase, nu trecuse de clasa a 2-a. Iosif Popescu il lasase repetent. Ii aruncase invatatorului, la scoala, o cioara, pe geam, in clasa .Pana seara invatatorul facuse infarct. Copilul si-l amintea intins, in tron, acasa, cu vata pe nari. Trecusera decenii.

Se apropiau de casa.Portile erau deschise.Lina lua caii de capastru , ii tinea in frau si-i baga repede in curte.Ii trase in spatele magaziei, sa nu-i vada nimeni, nici chiar cei care treceau sa-i vada si n-ar fi vrut sa-i vada. Se apropie de Culica, rosie la fata, Lina a fost toata viata hipertensiva, si-i zise: Al iacacui... Pe copil il inabusi plansul, se aseza pe bustean. Nu intelegea de ce nu-l duceau in casa.Camasa lui Culica era vanat de uda.Lina pleca repede la Fierarie si incepu sa dea la foale si sa bata potcoavele, inrosite.Copilul rostea rugaciunea, neinteleasa, mai scurta decat Tatal nostru si decat Crezul, nu le stia inca..Doamne, Doamne, Ceresc Tata! Si, jucaus. Da-mi Doamne, vlaguiala lui. Si-i daduse Dumnezeu, mai mult decat vlaguiala. Suferinta de-a nu fi bolnav de trup filocalic, de picioare iepice, cand ele-i spuneau, dupa decenii de la despartire, cum povesteau cu Cerul despre el, atunci cand se rugau, il intrebau pe Dumnezeu ce face, daca e fericit.Le-ar fi povestit si el ce-i scrisese pe Facebook inteligenta aceea, specialista in comunicare:Domnule profesor, vacanta frumoasa, Dumnezeu mai doarme, uneori... Cu doamna aceea se certase demult, demult, pentru prietenul lui G. Era uimit de cata carte stia Doamna, numai ca prietenul e prieten, in lumea lui, si dincolo de adevar. Lina trimise apoi copilul, se inserase bine, pe rau, dupa doctor.Doctorul Hangiu a venit linistit, spre miezul noptii, a aprins becul pe prispa de la beci, a luat un strugure din vie, urcata pe sala sculptata, strunjita, simplu brancovenesc.Povestea cu bobul de strugure, il stergea de praf, il mangaia. Copilul vazuse mai tarziu o scena comparabila, atunci cand popa Boboaca stropea pomii pentru rod cu agheasma.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

22.01.2020 - 12:34dumitru sârghie:Un erudit precum prof. Predescu ar trebui să scrie cu diacritice...

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...