​O zi transistorică (aveam să aflu mai târziu) se aşterne cu mirungere de sărbătoare şamanică, cognitiv afectivă, tulbură anatomia Fordului Fusion, desfăşurându-se insinuant spre premiera la Teatrul Dramaturgilor Români a piesei de teatru: ''Doaga'' de Doru Moţoc. Regizor: Mihai Lungeanu. Personaje: Gela - Gabriela Popescu, Sile - Valentin Teodosiu (Teatrul Nottara), Eva - Ioan Calotă (Teatrul Nottara), Bila - Daniel Badale (Teatrul Naţional), Visalon - Dan Astilean, Ciuboţica - Mihai Dinvale (Teatrul Mic), Povestitor - Ionuţ Chivu.
​Piesa de teatru aflată în mitologia personală a vâlcenilor şi nu numai.

​Dialogul autorului cu spectatorii, care asistau la repetiţii, a fost unul transistoric, metanoia în sine.

​Un cercetător istoric (Cercetătorul în sine) nu-l văzuse de şase decenii pe Doru Moţoc. Auzind de premiera piesei a venit pentru a mărturisi: Cuvânt împreună despre rostire. Discutaseră cândva despre Posada, cea din zona Prahovei (zonă susţinută de Nicolae Iorga), cea din zona Vâlcei, de Doru Moţoc. O întâlnire admirabilă, fremătătoare.

​Vocile memoriei continuă: O ascultătoare (Ascultătoarea) poveşteste cum ea locuieşte pe strada Sulfidelor, alături de depozitul pentru şampania Matt. Strada Sulfidelor era vecină cu strada Arionoaiei, aleasă ca spaţiu de desfăşurare a piesei Doaga. Tot acolo se găseşte şi „punctul” numit: „Puţul cu apă rece”, unde se plimbase şi cititoarea, aşa cum o făcuse altădată şi Doru Moţoc. Real şi imaginar, mimesis şi estetic. Teatrul, acum, în viziunea lui Doru Moţoc este oglinda care se plimbă pe un drum, după cunoscuta formulă pentru a descoperi, însă, frumuseţea sufletului, viabilul.

​A avut loc dialogul cu spectatorii, cu actorii în jurul piesei de teatru Doaga. Destindere, un cod cultural liniştit, cu înţelepciunea senectuţii şi retorica lucrului bine făcut de o viaţă. Drumul spre casă a avut o simbolistică transistorică. Rătăcind ieşirea din Bucureşti, ne-am rătăcit prin cartiere cenuşii. Eram bulversaţi de cenuşiul zonei. Era chiar o „zonă” ca-n Tarkovsky.

​La un moment dat, am oprit să înrebăm. O doamnă s-a urcat în maşină şi s-a oferit să ne conducă spre ieşirea din Bucureşti. Cine era poate a fost, ieşind din timp, memoria vâlcenilor noştri: Ion Apostol Popescu povestind despre cea mai frumoasă femeie a Ardealului, învăţătorul Dina despre matricea stilistică românească, învăţătorul Florescu despre costumul popular, pe care-l purta întotdeauna, preotul Ionescu Cheia, colocviind despre valorile culturii franceze, preotul Cârstoiu, cel de la Breisăveşti, povestind despre Canal...

​Străzi pe care locuiesc şi personajele lui Doru Moţoc. Acolo, cu zeci de ani în urmă, dramaturgul îşi plimba iubita. Coincidenţe, stranii coincidenţe, ale sufletului din cuvânt, ale rostului şi rostirii.

​Cu Doru Moţoc, viaţa are semne bune, afinităţi elective din stingerea filocalică, prin pulsiunile matricei stilistice, care operează cu latenţe, virtualităţi ontologice. Cu Doru Moţoc asculţi întotdeauna poveştile lui şi alor noştri, cu urma (ousia) nesângerie a împăcării.