Opinii

 

“Aproape liber” de Daniel Cristea Enache şi fascinaţia scriiturii

Volumul „Aproape liber” (publicistică), Editura Curtea Veche, Bucureşti 2016, al lui Daniel Cristea Enache între bucuria ludică a scriiturii şi libertatea, pe care nu o poţi închide într-o colivie.

Daniel Cristea Enache scrie cu o dezinvoltură frisonantă şi intrematoare în acelaşi timp, generos persuasivă, încât îşi transformă cititorul într-un ştrumf, care poate fi teleportat, fractalic, din lumea scriiturii cotidianului în inefabilul ideii răvăşitoare. De ce scrie publicistică? Au scris Caragiale şi Eminescu, Arghezi şi Camil Petrescu, Lovinescu şi Călinescu, Preda, Cosaşu şi Ileana Mălăncioiu, Pleşu şi Dinescu, Agopian şi Răzvan Petrescu... iar publicistica: „Are, în primul rând, o sferă publică la care se raportează. Publică în sens cantitativ (mult mai mulţi cititori decât cei ai poeziei sau ai criticii, de pildă), dar publică şi în sensul problemelor şi preocupărilor generale. Poezia o scrii, esenţialmente, pentru tine şi pentru un cititor din viitor, care va descoperi vitalitatea resursei tale artistice. Dar Eminescu scriind Glossă îmi pare cu totul altul decât acel Eminescu care voia să-i îndrepte pe contemporanii săi „rătăciţi” şi consumă atâta energie nervoasă şi expresivă ca problemele lor. Artistul autentic îşi este suficient sieşi. Publicistul adevărat schimbă această relaţie, intrând decis şi adeseori memorabil în meleul preocupărilor publice. Naţionale, ca-n Caragiale...”

Şi: „Ritmul şi stilul publicistic diferă fundamental de cele ale creaţiei sau criticii literare. Se apropie mai mult de ale cronicii literare săptămânale, făcută de asemenea în regim de deadline apropiat. Dar Publizistik este totuşi altceva: ceva de sine stătător, ceva ce nu seamănă cu nimic. Aici, numai aici, poţi să fii şi serios, şi ironic, şi patetic, şi cu haz pur şi simplu (dacă ai haz; altfel e mai greu...). Aici poţi să schimbi registrele în viteză, pe care ţi-o alegi, cu alternări, mişcări, prelucrări. Aici ai toată libertatea din lumea scrisului, condensată într-un număr fix de semne, ce pot fi montate oricum, pe orice temă, în orice registru, cu dublă, chiar triplă intenţionalitate. Numai previzibil, flasc, moralizator şi plictisitor să nu fii.”

Captivanta scriitură, un argument inconturnabil şi inebranlabil pentru scriitorii care vor şi, mai ales, pentru cei care nu vor să ajungă în agora. Foiletonul următor se intitulează după celebrul discurs al lui Liviu Rebreanu: „Elogiu ţăranului român” şi discută, cu apăsat de mult farmec, romanul lui Radu Mareş: „Când ne vom întoarce”. Sintagma „când ne vom întoarce” trimite evident la Radu Gyr şi, prin acesta, la mişcarea legionară.

Criticul literar şi publicistul Daniel Cristea Enache propune analiza a două personaje din roman: Gavril M. şi Iliuţă zis „Călugăraşul”. Iliuţă zis „Călugaraşul” este: „un om de o curăţenie interioră neverosimilă, aproape un sfânt local”. Gavril M. nu e nici el: „om rău (dimpotrivă), însă la sufletul lui se ajunge mult mai greu”. Călugăraşul povesteşte despre „Căpitan”, fiindcă: „Ştir Aurel ţinuse morţiş să-l ia cu un grup mai mare de studenţi şi elevi din clasele mari, adunaţi ca să meargă la biserică şi să se roage pentru Căpitan, care iarăşi era la închisoare - Căpitanul sau altcineva, doi sau trei inşi care tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine...”.

Urmează apoi intrarea în rol (heterodiegeza) a lui Gavril M.: „Dacă s-ar fi pripit să-l aprobe, ar fi făcut, se-nţelege, ce face orice prost caraghios. Nu avea însă nici nesăbuinţa şi nici vreun temei să-i declare că el crede altceva. (Părerea nu i-o cerea nimeni, de altfel.) Adevărul de care era perfect lucid e că şi în această privinţă rămăsese ţăran, cu toată şcolirea lui şi cu toate cărţile citite, era îndărătnic şi se lăsa foarte greu de convins de ceva nou, aproape neruşinat de nou. Pentru că una e să te înflăcărezi, să te minunezi, să cazi pe gânduri şi să visezi, şi alta e să pui mâna pe pistol ca să omori un om şi să-nfunzi apoi puşcăriile...”

De unde concluzia: „O bază ţărănească a legionarismului n-a existat în anii aceia. Dacă ar fi existat, ar fi fost prăpăd. Ţăranul nostru generic, pe care îl elogiez azi, a rezistat acestei mişcări care a captat atâtea minţi strălucite ale epocii interbelice, intelectuali rasaţi şi oameni de o înaltă moralitate; preoţi curaţi, elevi şi studenţi eminenţi, oameni cu multe, multe calităţi, dar care au luat-o, din cauza seducţiei legionare, pe un drum presărat cu episoade odioase şi crime. „Una e să te înflăcărezi, să te minunezi, să cazi pe gânduri şi să visezi, şi alta e să pui mâna pe pistol ca să omori un om”, zice moromeţianul personaj din romanul lui Radu Mareş. Cine a avut, încă de atunci, dreptate? Nu cumva tocmai categoria în numele căreia atâţia au vorbit impropriu?”

Există un lirism subteran al frazei, care ne face să fim seduşi de concluzia autorului. Ar putea fi în prelungirea cel puţin a cărţii substanţiale despre legionarism, a lui Armin Heinen, „Legiunea Arhanghelul Mihail” (Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu. Control ştiinţific Florea Ioncioaia. Editura HUMANITAS, Bucuresti, 2006), mişcare socială şi organizaţie politică, o contribuţie la problema fascismului internaţional, şi a lui Zigu Ornea din volumul „Anii treizeci. Extrema dreaptă românească” şi din cronica din România literară a aceluiaşi Zigu Ornea („Cea mai bună exegeză a legionarismului”, România Literară, nr. 8, 1-7 martie 2000) la volumul lui Armin Heinen. Acelaşi palier de interpretare îl adoptă şi Costică Brădăţan în „O introducere la istoria filozofiei româneşti în secolul XX”, cu postfaţa lui Ion Ianoşi şi recomandarea lui Virgil Nemoianu. Substanţial diferit este stilul lui Daniel Cristea Enache, în comparaţie cu volumul „Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu ”, Editura HUMANITAS, de Tatiana Niculescu Bran.

Urmează apoi elogiul ţăranului român: „Rânduiala nu mai e un cuvânt obosit, dacă ne gândim la Ţara visată de legionari şi la Comunismul (altă utopie criminală) cu lozincile căruia ţărănimea noastră a fost distrusă. Da, ţăranul român pare să fi avut dreptate: şi el trebuia apărat de noi toţi, ca să-si poată apăra la rândul lui bietul său petec de pământ. Aşa „pasiv” cum era, nu s-a lăsat niciodată minţit, păcălit, îmbrobodit, anexat. Pot spune, fără teama de a greşi, că ţăranul român a fost partea noastră mai bună.”

Decăderea timpului actual o găsim în modul cum Daniel Cristea Enache aminteşte „tratamentul” la care este supus acum ţăranul: „Pe Dâmboviţa, tipii spirituali, fini, cool, când se referă la unul pe care nu-l înghit, articulează aşa: „Cine, dragă, ţăranul ăla?”. În 2-3 pagini, Daniel Cristea Enache declanşează universul aşteptării ca misterum fascinans pentru lectorul inocent şi pentru cel profesionist.

Profund nuanţat, Daniel Cristea Enache vorbeşte despre ceea ce înţelege prin anti-comunism. Expresive afirmaţii: „Anti-comunismul meu este eco, dar nu şi igienic...”, „În loc de a impune, deci, eu propun ceva; şi ceea ce propun este un anti-comunism cu faţă umană”.

Urmează o concluzie tranşantă: „Şi atunci, dragi colegi amnezici ori neideologici, chiar dacă patruzeci de ani de totalitarism românesc nu au făcut comunism, ei răman patruzeci de ani de totalitarism românesc. A relativiza acest totalitarism, a-l prezenta în culori pastelate şi pe un ton ludic, cu glumele bune ale celui care nu riscă nimic făcându-le - nu mai e nici amnezie, nici ideologie.

E vorba despre o indiferenţă faţă de dramele generaţiilor anterioare şi de traumele lor; de o opacitate la tot ce depăşeşte cadrul experienţei proprii, de inaderenţă la fenomenul social şi la realitatea istorică; de egoism şi de obtuzitate; de tot ceea ce un om de stânga trebuie - prin însuşi faptul că e de stânga - să respingă. Unui om de stânga nu-i pot fi indiferente planificarea naşterilor, hăituirea minoritaţilor sexuale, privilegierea activiştilor şi a securiştilor, aruncarea în închisoare a unui om ca Ion D. Sârbu, fiu de miner, şi transformarea lui Radu Cosaşu într-o ţintă vie a cenzurii de Partid.

Dragi colegi amnezici, trăim într-un prezent cu opţiuni libere. Fiţi de stânga şi apăraţi, dacă ţineţi neapărat, hermina; dar nu şi mocirla.”

Apoi despre colaboraţionişti: „Nu pot să-l judec, fără nuanţe, pe intelectualul român care în anii totalitarismului comunist a făcut gesturi care nu-mi plac. Judecata va fi contextualizată şi particularizată la maximum. Câte personaje, atâtea cazuri, şi câte cazuri, atâtea judecăţi.

În schimb, judecata îşi capătă o ameninţătoare majusculă atunci când sunt în chestie ticăloşii făcute voit, în deplină libertate. Autorii lor nu se mai pot justifica nici prin Dej, nici prin Ceauşescu.”

Mirobolant este articolul „Verii de la ţară”. Criticul literar afirmă, vertical şi melancolic, cu tragicul şi limita şi depăşirea:
“De aceea, lângă romanul mai francez decât francezii, trebuie să adăugăm romanul mai vechi decât toate neamurile. Primul vine la Salon vorbind cu un accent desăvârşit franceza şi uitând cuvintele româneşti pline de glod. Al doilea se prezintă în iţari şi cu un medalion complex, în care Lupul lui Burebista, Crucea lui Iisus şi simbolul Flower-Power fac un postmodernism. (Fireşte şi postmodernismul a fost făcut mai întâi de noi, dacă e să fim corecţi...). Dacă inferioritatea culturală a celui dintâi personaj este cu scăpare individuală, cu salvare prin autodislocare, superioritatea celuilalt ne invită pe toţi să ne înfruptăm din ea. Am rezistat atâtor agresiuni în cursul istoriei noastre milenare, încât consternarea trecătorilor nu ne atinge”.

Întremătoare cuvinte scrie Daniel Cristea Enache despre Institutul Cultural Român condus de Horia Roman Patapievici.

Despre planeta de critic literar a lui Daniel Cristea Enache, acesta ne mărturiseşte:
“Pe 2 februarie 1997, în numărul 354 al „Adevărului literar şi artistic” apărea o cronică semnată de un nume nou, I mean, nemaiîntâlnit în paginile revistei. Tânărul era masterand la Literele bucureştene, debutase în „Contemporanul”, „Ideea Europeană” şi publicase câteva texte în „Caiete critice”, dar visul lui era să fie un cronicar literar ca Nicolae Manolescu şi un profesor universitar ca Eugen Simion.

Valeriu Cristea, tatăl adoptiv al tânărului (şi cel care i-a citit şi i-a comentat în privat primele încercări critice), fusese atacat în „România liberă” de un nume oarecare; iar in „Adevărul literar şi artistic”, C. Stănescu scrisese un comentariu de solidarizare. Criticul atacat l-a sunat pe criticul solidar, coleg de generaţie „şaizecistă”, pentru a-i mulţumi; iar la finalul conversaţiei (la care junele masterand asista înfrigurat), criticul atacat l-a întrebat pe criticul solidar dacă n-ar vrea sa-l „încerce” pe un tânăr care vrea să facă şi el critică literară. Criticul solidar a spus imediat „da”, fără vorbele de prisos şi „strategiile” ocolitoare ale altora; iar în săptămâna următoare, masterandului i-a apărut în „Adevărul literar şi artistic” prima cronică, despre o carte cu un titlu ce serveşte „incipit”-ului de acum: „Confesiuni violente” de Nicolae Breban”.

Volumul „Aproape liber” cuprinde şi fapte mai directe, redactate la fel de tranşant: despre oameni politici, despre evenimente, despre personalităţi dintr-un domeniu sau altul, despre politically correct, despre bătrânii profesori (iubiţi de Daniel Cristea Enache), despre Universitate, Gaudeamus, despre Adrian Păunescu ieri şi azi...

Publicistul Daniel Cristea Enache cultivă şi evenimentele în sine, agonale: Je suis Charlie, Un preşedinte decent (dorinţă), despre cultura care uneşte, despre România frumoasă, despre Raed Arafat, Traian Băsescu... Despre personalităţi pe care le iubeşte: Paul Cornea, I.D. Sârbu, Radu Cosaşu, Octavian Paler, Mircea Cărtărescu (al cărui Solenoid îi prilejuieşte criticului, recent, o cronică luminos de memorabilă), Lucian Boia...

Ultimul articol „Aproape liber” înseamnă altă treaptă a devenirii într-o ontologie, adverbul „aproape” fiind o categorie filosofică, literară, ontologică. Adverbul aproape devine, semiotic, substantiv, libertatea, aşa cum neodihna verbului se împlineşte în odihna adverbului, tot aşa, mutatis mutandis, gramatical şi semantic, adverbul „aproape” devine substantivul „libertate”, ceea ce însemna modulaţiile fiinţei, libertatea nu e sinonimă cu liniştea, neliniştea e un pas spre libertate, imensa responsabilitate, cu aproape de aporie necunoscute, pentru care Daniel Cristea Enache este pregătit, însă, cu diacronia stilistică a cuvântului şi stilistica imaginii comunicaţionale.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...