Opinii

 

Planetă de critic literar - Ion Predescu

Se aude prin poporul literar că, venind ultima la masa literaturii, critica literară moare prima. Nu e singurul prohod izvorât din Ţipetele santinelelor apocaliptice ale literaturii. Se strigă, mereu, câte o spaimă teribilă: moare romanul, moare poezia, ba chiar literatura cu totul. În ciuda acestor creaţii funebre, până azi, nu s-au stins niciuna.

Este critica literară un ansamblu de întrebări? Este critica literară un act secund, un reflex secund al literaturii? Oare literatura şi critica ei sunt surori? „Între scriitor şi critic nu există decât un prag. Şi nu unul neapărat de netrecut.” scrie Jean Rousset.

Opera are o existenţă condiţionată de receptarea cititorului, deşi ea exista estetic, dar fără cititor, ea se pierde în neant. Prin textul scris, un om (scriitorul) vorbeşte despre om oamenilor. Intermediarul dintre autor şi cititor este criticul literar. Raportul dintre scriitor şi opera sa, dintre critic şi scriitor, dintre cititor, scriitor şi critic este ceea ce ne relevă adevăratul critic literar, şi asta, în măsura în care Eul (critic) este şi Celălalt (scriitorul), deoarece „critica nu este un titirez care se învârteşte în jurul lui însuşi.” (Serge Doubrovsky). Criticul adevărat se travesteşte din cititor în autor, intră în pielea celuilalt, se identifică cu el, numai aşa va reuşi să decodeze textul. Aşa va răspunde la întrebările: ce înseamnă a scrie, a citi, a critica?

În aceste răspunsuri, logosul este precumpănitor şi „stilistica, (...), poate fi o punte între lingvistică şi istorie (versus critica) literară” (Leo Spitzer). Se naşte un discurs, şi, după E. Benveniste, el proiectează asupra lumii o grilă temporală. Prin această grilă, criticul îşi propune să explice şi să evalueze operele autorilor de ieri şi de azi, deoarece critica este. totodată, arta de a degusta, dar şi arta de a judeca. Este un comentariu, se naşte astfel o hermeneutică, fiindcă cei doi pilaştri pe care se sprijină critica sunt explicarea valorii şi explicarea comunicării: „Toate cuvintele sunt semne ale spiritului” (Walt Whitman). Discernămant, critică: aceste cuvinte fac parte din aceeaşi familie semantică. Şi dacă, în maniera criticilor filosofi, ne întoarcem la etimon, aflăm latinescul „cernere” şi grecescul „krinein”, care însemnau, în primul rând, „a separa”, „a distinge”. Alegerea grâului de neghină, aceasta trebuie să fie, redusă la esenţial, lucrarea critică.

Rostul criticului ar trebui să rămână acela de a vorbi (scrie) despre literatură ca literatură, de la Saint-Beuve, trecând pe la (prin) Thibaudet, Şcoala de le Geneva (Albert Beguin, Marcel Raymond, Jean Rousset, Starobinski), cei care se declară elevii acesteia: Georges Poulet, Jean Pierre Richards, apoi Roland Barthes, Serge Doubrovsky, Paul Ricoeur, Gerard Genette, Gustav René Hocke, Denis Rougemont, Maurice Nadeau.

Unul dintre reprezentanţii Scolii de la Geneva, Jean Starobinski, îşi începe discursul despre „gesturile fundamentale ale criticii” cu o mirare, cu o nedumerite („naivă”); nu consider nimic de la sine înţeles, nici stabilit o dată pentru totdeauna.

Să ne oprim o clipă la definiţia dată hermeneuticii, termen atât de des întâlnit şi la Ion Predescu. Pornim de la etimonul grec ale cărui sensuri le înmănunchează, ajungând la o mlădiere în vederea producerii unui mesaj inteligibil. Înţelegând astfel „hermeneutica”, Ion Predescu se defineşte implicit pe sine însuşi ca hermeneut.

Problema relaţiei dintre critica literară şi obiectul ei imediat, opera literară, nu interesează doar criticul literar Ion Predescu; el este preocupat şi de metodologia, care stabileşte căi de deschidere, sau, dimpotrivă, obstrucţionează canalul, prin care criticul şi opera comunică. Criticul Ion Pedescu ştie că nu trebuie nici să servească nici să deservească pe autor. Rezultă o suită de portrete în filigram, din care decupăm articolele despre Eugen Negrici, Constantin Zărnescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Marin Beşteliu, Nicolae Steinhardt, Felix Sima, George Ţărnea, Leonic Dimov, Mihai Ursachi, Ştefan Găitănaru, Traian Dobrinescu, Emil Hurezenu şi alţii. Înşiruirea respectă ordinea articolelor.
Fiecăruia i se găseşte diferenţa specifică şi dispunerea în genul proxim. În acest „discurs secund” este nu mai puţin reflexiv, mediază pătrunderea în universul scrierilor printr-un logos cu trimiteri la criticul de ieri şi de azi, mai ales din şcoala franceză, dar şi la critica autohtonă: Maiorescu, Lovinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, George Călinescu; la contemporanii: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Marian Popa şi alţi câţiva, la filosofi ai limbajului, având o atitudine exigentă şi generoasă, modestă şi orgolioasă, căci ea cere o retragere a criticului în timp ce proclamă eficienţa acţiunii sale. Ion Predescu se dovedeşte „stăpânul cuvintelor” în analiza critică pe care o întreprinde. Analiza lui critică, el ştie asta, trebuie să atingă o asemenea claritate, iar reconstituirea să aibă o asemenea forţă evocatoare, încât să pară că opera însăşi vorbeşte, se dezvăluie pentru noi, fără ca intervenţia criticului să mai fie necesară. Operei îi solicită atenţia şi resursele, opera ca ansamblu, ca o totalitate, care pretinde o anumită ingeniozitate în a o interpreta şi una sau mai multe chei, pentru a-i descifra secretul.

A găsit toate cheile pentru opera lui Cezar Baltag, poet căzut într-o uitare pioasă, dar pe care-l redescoperă criticul Ion Predescu într-o monografie, ce la origine a fost o teză de doctorat: „Cezar Baltag, conceptul şi privirea”.

Vom zăbovi ceva vreme asupra acestei cărţi, deoarece ea ne dezvăluie personalitatea celui care a fost Cezar Baltag; poet, eseist, traducător, din generaţia ’60 a secolului trecut, dar şi pe criticul Ion Predescu.

A fost o fericită întâlnire între poezia, deseori ermetică, în maniera lui Ion Barbu, uneori mistică, alteori ludică à la Nichita Stănescu, eseistica interesantă a lui Cezar Baltag şi hermeneutul Ion Predescu, afini literari.

Printr-un soi de transfer cultural, eseurile lui Ion Predescu amintesc de eseurile lui Cezar Baltag. Aceeaşi amploare a cunoştinţelor, o înrudire evidentă în asocierea trimiterilor şi încercarea de a afla o coerenţă superioară în univers.

Criticul Eugen Negrici, în prefaţă, face o remarcă fundamentală: „Totul, la Predescu, devine, poate dintr-un reflex didactic, un prilej de etalare de cunoştinţe şi cerul fiecărui capitol se luminează de artificii şi fuzee livreşti, ca şi cum nu ar exista evenimente literare, care să nu solicite toată muniţia din dotare” şi „acest abuz de trimiteri şi această exuberanţă a analogiilor, care spiritualizează adesea textul lucrării sunt, într-un anume fel, potrivite obiectului ei prim - şi anume poezia lui Baltag.”

În sfârşit, referinţele criticului la filosofie, teologie, interpretând eseurile şi poezia lui Cezar Baltag, îi dau „artifex şi originalitate”.

Criticul Ion Predescu intuieşte şi construieşte formulări ce surprind esenţialul; face suficiente cercetări înainte de a porni la scris, dar, în acelaşi timp, rămâne deschis în faţa unor surprize şi e în stare să se minuneze în faţa a ceva nou şi neaşteptat.

Aşa cum eroii camilpetrescieni „au văzut idei”, Ion Predescu „vede concepte”, pe care le adună într-o critică literară complexă, care să poată pune în valoare, cu ajutorul competenţei, toate aspectele operei literare. El are o atitudine interesantă şi fecundă faţă de ecuaţia literară, pe care o vede continuată, în istoria ideilor, de demersul critic. În acest proces îşi angajează voinţa de a înţelege, o acţiune (activitate) fără sfârşit. A înţelege înseamnă a recunoaşte că niciodată n-ai înţeles destul.

Iată de fapt exhortaţiunea care încheie, sau care deschide, parcursul critic al lui Ion Predescu, drum al înţelegerii superioare şi al creaţiei.

Criticul, în cele din urmă, este un scriitor ca oricare altul şi are dreptul la posteritate.

Acesta este şi un răspuns la „moartea criticii”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...