La ceas de sarbătoare, bunica mea nu gătea niciodată cu şorţul de gât. Era ziua în care se făcea şi mai doamnă. Ziua în care îşi pilea unghiile ei care se agăţau hainelor de subţiri ce erau, pentru că mâinile ei cred că au văzut mai mult apa, decât mângâierea. În zilele sfinţilor, doamna Neagu aprindea candela ei de la Ierusalim, agăţată pe peretele de deasupra chiuvetei din bucătăria ei cu plită. Pentru mine era un semn că, prin a ei credinţă, suntem cu toţii în siguranţă. Tămâia pe care o înşira prin fiecare colţişor îmi lăsa senzaţia că, chiar şi pentru o bucată de vreme, suntem de neatins şi suntem vegheaţi, chiar dacă nu ştim să cerem asta. Plita ei făcătoare de minuni şuiera mândră cu oalele muncite cu tot, iar cuptorul fermecat sfârâia fără minte când pâinea bombănea rumenită şi crocantă-n coajă. De Sfântul Andrei, niciun obiect nu părea de piatră, niciun om din preajma noastră nu părea strâmb. Pentru că, bunica, în felul ei, ne vindeca pe toţi din interior spre exterior şi nu, când cineva te socoteşte cu iubire, nu poate da greş. De Moş Andrei, domnul Neagu mă învia atunci când, legănându-mă pe genunchiul său, puteam ajunge să privesc florile de brumă, lipite pe geam.

Era mai ceva decât atunci când despărţeam cleiul de pe trunchiurile de vişin şi exploram necunoscutul. Era, ca şi astăzi, momentul meu nedemontabil, care ne asamblează perfect, de parcă aşa a fost dintotdeauna. Poveştile cu ei sunt ca o secreţie internă care îmi asigură imunitate contra tristeţilor, sunt un strat de lut pe care-l simt cu palma udă, sunt ca o portocală lipită de obraz, sunt ca un tufiş în care ne băgăm pentru a scăpa de urmăriri, sunt pleoape unse cu miere, sunt margini care nu se topesc niciodată. De Sfântul Andrei, bunica, negreşit, punea masa pentru toţi. Belşug aromat, cinstit cu discuţiile noastre interminabile, cu obiceiul fiecăruia, cu mofturi pe alocuri, cu nevoia aia de a trăi cu disperare o reuniune. Bunica râdea de mine aruncându-mi căţei de usturoi în pat. Îi ascundea şireată sub burduf, unde adormeau în tihnă cărţuliile cu Morcoveaţă şi Crăiasa Zăpezii. Mă aşteptau cuminţi, mă aşteptau ca pe un copil care nu rănea paginile. Ştiam că doamna Neagu nu avea să se dea bătută, pentru că trăgeam cu urechea pe coridor, când ea se sfătuia la ceas de seară cu jumătatea ei. Mustăceau curăţând alune de pământ din sac şi pândeau ca nişte ştrengari să ţip iarăşi că nu pot să mă însoţesc de duhoarea usturoiului. Probabil o făceam într-un fel anume, aşa încât le citeam în ochi gândul de mulţumire că nu m-au crescut degeaba. Gândul acela care-ţi taie calea minţii şi te face suficient, mulţumit din vârful degetelor de la picioare până la firul obraznic din creştetul capului.

Doamna Neagu credea că usturoiul o sa-mi alunge zbuciumul din somn, visele grele şi spiritele neprietenoase. Pe atunci, stiam că el e bun doar la mujdei, nu ca talisman. Pe atunci, credeam că toţi oamenii aleg binele, aleg fără frică, aleg fără aşteptări, aleg pentru că pur şi simplu au dreptul, aleg orice şi nu fac asta ca să se apere. Deşi mă făceam foc şi pară, bunica îmi lua zestre de ziua mea. Nu tu jucării, nu tu maimuţoaie. Îmi aducea din locuri doar de ea ştiute covoare persane, porţelan, lenjerii din bumbac croite la comandă. Astăzi, când le privesc pe unele dintre ele, tare mi-ar plăcea să o mai văd cum le scoate în taină şi ambalate în hârtia aceea cerată, subţire, opacă, exact ca o pojghiţă.

De Moş Andrei, care sper să ne ocrotească pe noi toţi, se mai simte azi doar mirosul bunătăţilor cu care buna mea iscusită punea capăt toamnei. O toamnă pe care, ştii, o iubesc nespus. Eu cred că nu purtăm numele sfinţilor întâmplător. Cred că e cumva o misiune de a ne împărţi picătură cu picătură oamenilor din jur. Este o nominalizare care, mirosind a lumină, ne face ca imperfecţiunea noastră să se transforme într-o dragoste perfectă pentru cei care au nevoie întotdeauna de mai mult decât un strop. Cred foarte tare că numele pe care le purtăm ne sunt predestinate şi, chiar dacă Andrei se traduce prin cuvântul "războinic", cred că adevărata misiune a celor ce au primit în dar acest nume este să ocrotească la nesfârşit, chiar dacă asta presupune o luptă continuă.

Fiul meu m-a întrebat de ce viaţa e frumoasă. Altă dată aş fi găsit pe loc un milion de motive pentru ditamai lista, dar azi nu. I-am răspuns, pe limba lui, că-i frumoasă, fiindcă e singurul lucru pe care nu-l datorăm şi pe care nu ni-l cere nimeni înapoi, după ce îl primim. Cu alte cuvinte, viaţa, în zi de sărbătoare sau într-o zi oarecare, este singurul Rai cunoscut. Celălalt paradis rămâne o bănuială sau un simplu avion din hârtie pe care îl trimitem cu încredere nu ştiu unde, sper, cu aripi zdravene şi cu o proteză de iubire.