În această vară m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă, medic de profesie, plecat imediat după revoluţie în Franţa. Iată ce mi-a povestit.

“Anul ăsta am avut chef de-o plimbare cu maşina până în România. Maşina e mare, aşa că a fost loc pentru toţi. Nevasta, copiii şi căţelul. N-are rost să mai povestesc despre intensitatea şi originalitatea drumului după ce am intrat în ţară. Înainte de a ajunge acasă, la Bucureşti, aveam programată o oprire de câteva zile într-un sat din Oltenia de sub munte, la casa unui coleg şi prieten vechi ce-a lăsat Parisul acum câţiva ani pentru fascinaţia Bucureştilor. Un loc pitoresc şi plăcut unde mârlănia şi civilizaţia prostului gust n-a pătruns decât în proporţie mică. Revederea a fost plăcută, femeile cu femeile, copiii între ei, bărbaţii cu bărbaţii şi alcoolul.

A doua zi, pentru o mai bună oxigenare a minţii îmbibate cu o seară înainte de plăcute şi diverse licori, am plecat la pescuit pe râul ce curge aproape de casă. Pârâu de munte, cu apa repede şi rece, crâng de arini cu ochiuri de păşuni şi multă verdeaţă sălbatică. Cu privirea-mi adormită de-a luciului apă, nici nu am observat când o turmă de capre mi-a invadat intimitatea. Împreună cu păstorul, bineînţeles. Sau cioban cum i se spune la ţară. Genul acela cu cizme de cauciuc, indiferent de numărul gradelor de-afară, pantalonii rupţi şi peticiţi ca după ultima modă, vestă cu zeci de buzunare şi toate goale. În plus, nelipsita pălărie.

Ne-am salutat. Spre surprinderea mea, mi-a simţit imediat accentul franţuzesc. M-a privit lung şi parcă puţin strâmb. Apoi a început să spună:
«Contemple-les, mon âme; ils sont vraiment affreux!
Pareils aux mannequins; vaguement ridicules;
Terribles, singuliers comme les somnambules;
Dardant on ne sait où leurs globes ténébreux.»
Recunosc c-a trebuit s-apelez la Google pentru a-mi aduce aminte de Baudelaire. L-am privit şi eu ceva mai lung şi i-am spus la revedere. În română.

Hotărât lucru, există pe lumea asta o lege a compensaţiei. Nu am prins peşte, dar m-am umplut de spiritualitate. Şi nici nu pescuiam de foame.

Seara mi-am luat trupa şi câinele, o corcitură de ciobănesc australian greu de recunoscut chiar de un specialist şi am mers spre o mănăstire din localitate. Un vechi lăcaş de cult. Parcare mare, lume puţină, linişte şi nelipsitul ţigan cerşetor. Deja aşteptam cunoscutul hit "dă şi mie". Dar, am fost năucit cu:
«Das hund ist eine australian hund.»
Am băgat instantaneu mâna în buzunar, am scos douăzeci euro, i-am dat fără să-l mai privesc şi am plecat.

După ce-am ajuns acasă, eu am plecat să cumpăr nişte beri, ceilalţi au promis că pregătesc masa. La întoarcere l-am găsit pe fiu-meu, care-i pasionat de fizica cuantică, stând de vorbă pe balansoar cu un homeless. Iar discuţia lor se învârtea în jurul teoriei lui Dirac, despre un model teoretic al vidului, pozitroni, antielectroni, eter metafizic şi altele. Eu oricum nu înţelegeam nimic, dar totuşi am reţinut că acel om al străzii e sifonarul comunei, adică omul care încarcă sifoanele.
Aşa că, mi-a rămas un singur lucru de făcut. Să mă îmbăt iarăşi.”

Ceea ce vreau eu acum să mai spun e că în satul în care ciobanii recită Baudelaire în original, cerşetorii vorbesc germana şi-s specialişti chinologi, iar sifonarii sunt experţi în fizica cuantică şi teoria relativităţii, m-am născut eu.