Eu când ies pe stradă, combin mirosul de ceaţă şi toamnă cu zahărul faptelor bune care mi se topeşte în suflet. Mă las ghidată de intuiţie şi străbat drumurile care mă duc spre cei care mă cheamă mut. Pe Ion l-am cunoscut la biserica de peste drum de Alutus. Are barba sură, băţoasă şi nişte ochi albaştri, brăzdaţi de firişoare roşii, semne ale oboselii. Şi totuşi, te vezi cristalin în ei. Şade toată ziua ca un câine fidel în curte şi uneori o înlocuieşte pe fata de la lumânări, care mai fuge după o cafea. Bagă hârtiile de un leu sub ziar şi nu, nu se atinge de ceea ce nu-i aparţine. Nu cere nimănui, nu deranjează, nu întreabă. Aşteaptă doar ca atunci când vin, să-i fac cu mâna de departe şi să stăm la palavre despre viaţa noastră. Se ridică, duce mâna la şapca neagră scămoşată, cu frunze tăbăcite pe cozoroc şi şi-o răsuceşte în loc de sărut mâna. Ştiu că nu-şi finalizează gestul pentru că îi este ruşine de părul netuns, nespălat, dar pentru mine, oamenii ca el nu sunt nişte mizerabili, sunt poveşti cu care curăţ restul lumii de urât. Ion e ca fâs fâsul de curăţat geamurile ca să vezi apoi peisajul color de afară.

L-am luat de mână, cerându-i să mă lase să îl ajut aşa cum pot eu. Azi cu ceva, maine cu mai mult, poimâine cu alţii care vor să mă urmeze. Pentru că eu ştiu că mă veţi urma. Nu mi-a fost teamă că palma mea va mirosi urât, nu mi-a fost silă să decojesc durerea printre degetele lui galbene, cu multă neghină sub unghii. Când te apropii de oameni fără să le pretinzi ceva, fără să te simţi deasupra lor, descoperi că sinceritatea este şi va rămâne cel mai valoros accesoriu.

Ion a ajuns al nimănui după ce doamna lui s-a prăpădit de cancer, la 47 de ani. Fiica ei dintr-o altă căsătorie l-a lăsat pe drumuri, doar cu punga de haine ticsite, pusă discret într-un colţ, acolo unde se aprind lumânări pentru cei adormiţi. Adormiţi, nu morţi. Când îşi aminteşte asta, Ion duce podul palmelor la ochi, ca şi când praful l-ar orbi dureros. Vrea să pună bariere plânsului, fiindcă, ştii tu, bărbaţii plâng rar. Sau deloc. Când se gândeşte la femeia lui răpusă, îi tremură buza de jos şi privirea aceea albastră se face gri înlăcrimată. Când l-am întrebat cine are grijă de el mi-a răspuns ceea ce alţii nu cred nici cu slujbe. „Doar Dumnezeu. El e acolo pentru mine şi nu mă lasă”. Bărbatul mohorât de azi este un fost domn şcolit „vreo 16 ani” şi cu studii comerciale, care... a greşit puţin. S-a lăsat demoralizat, istovit, deşi el nu este cu mâna întinsă, ci mereu gata de muncă.

În 2013 s-a angajat la o firmă mare, să aibă grijă de vite. Un accident i-a schimbat traiectoria destinului şi l-a făcut mai amar. Un bazin de aluminiu care s-a desprins de la înălţime i-a retezat laba piciorului şi a rămas fără degete. Noi mergem zi de zi pe tocuri şi ne plângem de oboseală. El nu. E încălţat în nişte bocanci grei, negri, ca de armată, iar piciorul cu pricina e umflat încât schimbă forma ghetei. Şi totuşi, noi avem de învăţat de la el. Azi a cărat sacii cu uscături strânşi din grădina bisericii, până în stradă, la maşinile de gunoi. S-a uzmit cu ei, aplecat pe partea care nu-l doare. Nu a făcut asta ca să-l vadă cineva. S-a chinuit să coacă o faptă bună, fiindcă pentru cetăţenii ca el, scopul vieţii nu este să încălzească un scaun, ci să pună mâna, acolo unde e nevoie. Se numeşte bun simţ şi simplitatea care ne îmbracă atunci când renunţăm să fim eroi cocoţaţi pe podiumuri care nu ne aparţin. Pe frigul acesta, el rezistă într-o bluză de trening cu trei dungi verzi, roşii şi albastre. Şterse de atâta uzură. Pantalonii lui tociţi în genunchi îmi evocă toate momentele în care a căzut la picioarele Domnului pentru a spera la o salvare, de undeva.

Atunci când nu îl vede nimeni se roagă. Se roagă din toată inima până îi transpiră încheieturile. „Am greşit. Trebuia să mă ţin eu de meserie. Poate azi eram departe!”, îmi spune el la ureche. Ion trăieşte dintr-o pensie de 700 de lei şi din ceea ce alţii găsesc că i se cuvine. „Nu am vrut decât o amărâtă de cămăruţă de la primărie. Să pot pune şi eu capul jos, să fie puţin cald, să fac şi eu o baie”, freamătă el în timp ce mă strânge de mâna stângă.

Se uită la inelul meu cu pietre scumpe şi mă simt mică şi vinovată că nu l-am dat jos, ca să nu pară că vorbim de lucruri mărunte umbrite de obiecte mari. Ion doarme într-un garaj al fratelui său plecat în Spania. Da, undeva pe lângă maşină, unde nu ai voie cu o sursă de căldură, nu ai chiuvetă, nu ai tragere de inimă. Atunci când i se permite, urcă în casă, la nepoţi, unde se spală. În rest, e o fantomă cuminte în cotlonul ei. Lângă punga cu mâncare, Ion are o revistă cu horoscopul pe 2018. E ciudat că după ce el cu el a trecut prin toate, mai crede în stele. Mă vede că-mi şterg colţul ochilor, pentru că uneori sunt şi eu un copil copleşit de ceea ce văd, ce aud, ce simt. Îmi spune să nu îmi fac griji. „Isus când a venit pe lume a venit într-o iesle şi nu a avut nevoie de mai mult. De aia nici eu nu pot să cer. Poate că soarta asta e puţin nedreaptă, dar pentru fiecare e pus ceva deoparte”. Eu pe acest om vreau să îl îmbrac, vreau să îi duc mâncare caldă, vreau să îi mai iau din durere, vreau să-l pun în faţa mea şi să arăt că avem toţi de învăţat de la cei care ar putea să fure, dar, în schimb, păzesc fiecare monedă. De la cei care ar putea să trândăvească, dar, în schimb, cu picioare betegite, cară gunoaiele altora. De la cei care ar putea să cerşească, dar în schimb, devin glasul lui Dumnezeu pentru marile lecţii ale vieţii. Nu îmi pare rău că îl iubesc pe Ion.

Prefer prietenia lui necondiţionată decât amiciţiile protocolare, strânse de gât, secate de mult fake. Nici că înainte de fiecare despărţire îl strâng în braţe şi el mi se aşează ca un om căruia îi e dor de un strop de afecţiune, un strop de bunătate, un pic de curaj. Parcă am uitat să fim cuibare pentru oamenii ăştia pe care îi confundăm cu decorul. Ştii, se apropie decembrie şi în oraşul nostru deja s-au montat instalaţiile luminoase. Magazinele sunt pline de turtă dulce, „de nămoluri” comerciale. Dincolo de zarvă, comunitatea asta a început să se schimbe, să fie vie şi plină de sentiment. Resimt asta când văd mesajele de iubire scrise pe clădiri, când văd ditamaiul „Te iubesc” vopsit pe un trotuar din centru, când zăresc tot mai multe lacăte prinse pe Podul Vinerii Mari, ca semn al relaţiilor indestructibile în care credem cu disperare. Când recitesc pe dig mesajul unui El către Ea în care-i transmite că „Tot ce e mai bun în sufletul meu se leagă de tine”.

Mergeţi o zi fără maşini şi trăiţi ca şi când nu sunteţi roboţi. Eu iubesc fiecare Ion care îmi trezeşte emoţie şi fiecare cetăţean care a învăţat că fapta dulce mult aduce. Şi le sunt recunoscătoare celor care mă fac să realizez că să fii întreg este într-adevăr o binecuvântare, dar să-i întregeşti pe cei din jur este misiunea vieţii noastre.