Cred că cea mai copleşitoare calitate a noastră este puterea de a aştepta. Răbdarea cu care plătim de atât de multe ori insomnii pentru o oră lângă alte picioare reci. Avem talentul incredibil şi scandalos de a da răgaz, de a spera fără scăpare că într-o zi o să se întâmple o magie, pentru că cineva s-a pregătit de asta. Avem incurabila posibilitate de a conta pe o dată viitoare, avem credinţa interminabilă că lăsăm timpul să treacă pentru ca mâine sau curând, viaţa noastră să fie soare după umbră, sărbătoare, flori, steaguri şi oameni care se mută ceas cu ceas mai aproape. Avem răvăşitoarea însuşire de a suporta îngăduitori prelungiri, nehotărâţi şi rătăciţi, când dragostea ne varsă calmul în poală şi inima se întreabă cum de mai pot face azi răbdare în mine, când toate ceasurile sunt la tine. Avem în sânge ciudata profesie de a înghiţi în calm şi apoi în sec, de a face aguridă din tăcere şi de a răsturna-o peste noduri fripte de dor.

Avem în noi concentraţia maximă de indulgenţă cu care tragem din paiul atenţiei celor care cu greu au vreme să ne observe. Avem tatuată nedeterminata stăpânire cu care picurăm linişte peste întârzieri şi o perseverenţă nativă de a executa afecţiunea în cele mai grele împrejurări, în cele mai tulburătoare îmbrăţişări, cu cele mai dezarmante cuvinte. Avem forţa de a înfrâna neliniştea celui care nu mai vine odată şi rezistenţa uluitoare de a pune cu botul pe labe bătăile de pumn ale inimii şi nervii gândurilor. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, răbdăm emoţii care se cocoţează pe spinare şi dansează pe vârfuri când pe cărări filosofice, când pe balta sufletului.

Cred că cea mai copleşitoare calitate a noastră este puterea de a aştepta. Un semn, un indiciu, un sunet, orice înseamnă tranziţie către ceea ce ne ridică în slăvi şi ne lasă apoi să răbdăm între pereţii casei. Avem înspăimântătorul potenţial de a trece în bocanci peste pragul porţilor umane şi de a ne dezbrăca în mijlocul primejdiilor, în toiul revoluţiilor, în incinta omului care ne e casă, curte, grădină şi se cutremură la o singură privire. Avem cumplita capacitate de a ne accidenta dulce şi violent buzele şi da, poate că sunt destui care aşteaptă o viaţă o poveste dureros de plăcută, înfiorător de nepotrivită, teribil de adevărată şi imposibil de negat. Avem fenomenala calitate de aştepta lângă noi oameni care seamănă cu stolul de păsări sălbatice întoarse din ţările calde, oameni vijelie care îţi fură o durere abdominală şi oameni care ne dresează cu blândeţe fluturii turbaţi.

Avem ciudata energie de a comite crime ucigând timpul şi de a muşca din cornul înţelegerii reciproce. Avem voinţa nutritivă de a sorbi chiar şi câte o picătură din palma reprezentantului legal al iubirii noastre, avem infinita încăpăţânare de a depinde de cei care apar ca oamenii de zăpadă în parcuri părăsite şi pentru care mă ridic pe vârfuri pentru a-i săruta pe nas. Avem alunecoasa credinţă că putem croşeta o pătură care să miroase ca tine şi când ne învelim cu ea, să ne ţină de cald, dar şi de dor. Avem o impresionantă mobilitate şi ne împinge ca locomotivele în oameni care seamănă cu artificiile ce se sparg colorat şi rămân praf din stele peste părul nostru. Un păr care miroase a ploaie caldă, a iarbă ruptă, a bomboane uitate în geantă.

Cred că cea mai copleşitoare calitate a noastră este puterea de a aştepta cuminţi să devenim în timp echivalentul aşteptărilor. Să fim uşa care se deschide în faţa celor care care ne aşteaptă la rândul lor. Să fim pentru ei lumea toată, pentru ca restul să rămână o banală populaţie. Şi-apoi să trăim ca şi când preţul ceasului de la mână nu va conta niciodată mai mult decât timpul.