Oamenii nu se întâlnesc niciodată întâmplător. Ei apar în momente potrivite, dar de necontrolat. Oamenii se întâlnesc atunci când au mai mare nevoie unii de alţii, atunci când tânjesc să se completeze, atunci când din realitatea lor lipseşte ceva, atunci când se roagă şi închid ochii, pregătindu-se pentru minuni. Oamenii îşi ies în cale când se spală pe mâini de trecut pentru a se aşeza curaţi în alte palme. Pentru că atunci, din frica de a te arăta, rămâne un punct mic cât o aluniţă de deasupra gleznei. Oamenii se găsesc şi răsuflă uşuraţi când, după atâtea revolte, cineva le ridică sufletul picat la picioare şi nu, nu cere bacşiş pentru asta.
Oamenii se strâng în braţe cu disperarea timpului pierdut, cu dulceaţa unui măr captiv în caramel. Se agaţă strâns de haine ca şi când ţi-ar spune că le-a fost dor pentru că nu te-au avut şi îţi lasă pe gulerul cămăşii harta fericirii. Oamenii se întâlnesc pentru că „perfecţiunea” lor capătă zâmbetul ideal abia atunci când sunt sărutaţi pe frunte fără promisiuni. Ne compunem pe mai departe când celălalt îşi trasează drumul său, cu un singur deget, pe obrazul nostru, uitând să respire, când cel mai frumos sunet este liniştea, când cea mai frumoasă „mişcare” este să stai acolo şi nu, să nu mai vrei să pleci.
Oamenii nu se întâlnesc întâmplător, dar o iau de la capăt de o mie de ori pentru o întâmplare de neuitat. Oamenii devin autentici când nu se mai complică, ci când devin o coadă despletită, eliberată de un elastic obosit să strângă pentru o formă. Oamenii se întâlnesc pentru că vor să crape împreună de bucurie, să se dezmembreze după cină, ştiind că lângă ei se află acel cineva cu cheia şi lipiciul, cu soluţia, cu compresa, cu glasul cicatrizant, cu totul, pentru totdeauna.
Oamenii se întâlnesc şi simt că s-au găsit când ar da orice să adoarmă pe o podea, frunte în frunte, măcar o oră, măcar zece minute, pentru că pe noi ne repară înlănţuirile mai mult decât ne separă defectele. Oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Ei greşesc pentru a fi fericiţi, chiar dacă nu sunt fericiţi greşind şi îşi asumă clipa, fiindcă fericirea nu e o sarcină, e o şansă de care-ţi pare rău dacă dispare. Oamenii se întâlnesc între ei ca să râdă din tot sufletul, că să-şi cadă în poală de oboseală şi ca să le spună cineva dimineaţa că în viaţă nu e important să ne schimbăm, ci să nu ne părăsim. Ne întâlnim pentru că, pentru fiecare ciudat există un alt ciudat răbdător, pentru că, pentru fiecare încăpăţânat există un surâs rezistent şi pentru că, acolo unde „urlă” un gelos există un spirit care nu se teme să se dedice la infinit.
Oamenii se întâlnesc între ei pentru că sunt frumoşi când dau nas în nas, când îşi deschid uşile, dar nu vor să treacă de ele, când le este frig şi îşi lipesc buzele de un gât cald criptat de un fular, când se ţin tari, dar mocnesc, când sunt monosilabici, deşi s-ar detona pe loc, pentru a spune tot, pentru a da tot, pentru a fi tot. Oamenii se întâlnesc cu un rost şi până atunci cântă despre ei pe unde apucă, fiindcă asta îi aduce împreună în cele din urmă. Fiindcă oamenii se aud de departe şi când nu ţipă dintre şinele de tren, se leagă strâns de portative, sperând că cineva cu urechi de porţelan îi va transforma în refrenul vieţii.
Oamenii nu se întâlnesc niciodată întâmplător. Doar că ei se observă abia când se întâmpină reciproc, nu când se depăşesc. Oamenii se întâlnesc ca să se creeze ca în romanele cu final fericit şi când sunt pregătiţi să nu mai ezite. Oamenii se apropie ca să nu li se mai vadă doar jumătate din inimă şi ca să nu mai fie rachete performante proptite în cârje şubrede.
Oamenii se întâlnesc între ei pentru că nu-şi găsesc locul în lipsa unor răspunsuri. Pentru că, ştii şi tu, noi nu avem nevoie de doctori, ci de cineva care într-o zi, pe nepusă masă, să ne spună fără regret: „eu te-aş fi aşteptat chiar şi trei ore în staţia de autobuz, chiar dacă ar fi fost furtună, chiar şi fără umbrelă, chiar dacă nu ştiam pe unde mergi, chiar dacă te-aş fi văzut doar un minut”. Şi dacă citind aceste rânduri, îţi vine să fugi pentru a îmbrăţişa indiferent de urmări, înseamnă că merităm ce ni se întâmplă şi că auzul absolut este cel mai frumos dar şi semn dintre toate.