Dl. Ion Predescu e un ludic şi-un “satrap” al criticii literare în acelaşi timp, dacă dumnealui “şi-a pus mintea” cu un preţ de anvergura lui Cezar Baltag, care-i este “frate de cruce”, dar şi de răscruce lirică, amândoi chiuind ca doi spartani, la Siracuza, pe ţărmii unei Mediterane balcanice, iar poezia “De-a râsul” cred că este edificatoare în susţinerea acestei idei:
“De Ispas a dat lăcusta/ i-au mâncat berbecii fusta,/ şi oile poalele,/ i se văd picioarele./ Şade maica paparudă/ şi se scarpină-n bermudă./ Frumoasele doamne iele,/ nu stricaţi minţile mele,/ că şi soarele de sus,/ stă cu dosu-nspre apus/ şi cu vremea, oareşcât,/ mă fac ţărână şi râd.”
Dl. Ion Predescu e, pur şi simplu, fascinat de “geometria” rostirii ghiersului baltagian şi are serioase motive s-o facă, deoarece, în anii ’60, nu era la îndemână oricărui poet să respire pe spaţii atât de largi, în genul lui Walt Whitman, dar ancorat pe deplin în spaţiul baladei româneşti, inconfundabilă în toată această izoglosă românească:
“Peste mal, peste dâmb/ pe la moara de pământ/ trece o fată nebună/ cu poalele proprii-n mână./ Galopează în secară/ cu pantofii albi în scară,/ cu mătasea şalului/ în spinarea calului./ Cântă, cuce, pân’ te-i duce,/ că i-au pus mirelui cruce.”
De bună seamă că prof. univ. dr. Eugen Negrici are dreptate atunci când afirmă că este surprins de “funcţionarea gândirii producătoare” a lui Ion Predescu:
“Ion Predescu dă impresia că se află întotdeauna într-un bloc-start, aşteptând nerăbdător ocazia dezlănţuirii orgasmului abductiv (cum se exprimă Eco), adică, în cazul lui, a unui torent de relaţionări, de trimiteri livreşti, mai mult sau mai puţin adecvate, la scriitori, critici, teoreticieni care, de-a lungul timpului, au intrat în rezonanţa ori doar s-au apropiat, într-un fel sau altul, de temele sau conceptele luate sub observaţie.”
A elabora o teză de doctorat pe un subiect poetic de anvergură, recunoaştem că nu este la îndemâna oricui, mai ales că trebuie să ai în spate un wall libris, pentru a te încumeta să prezinţi, în ordinea apariţiei, toate volumele acelui autor, în speţă Cezar Baltag, poet mistic, suculent care “cultivă misterul şi iniţiază orfic asupra ordinii lumii.”
În viziunea sa poetică, Cezar Baltag pendulează între sacralitate şi fiinţă, mareea tragicului revărsându-se până-n pragul melancoliei, ceea ce ne duce cu gândul la veşnicul Eminescu şi inegalabila-i elogie “Mai am un singur dor”, culme a bocetului matern şi a desfolierii metonimiei eclesiastice:
“Prea multe zăpezi în sânge i-au nins./ Mireasa ploapele-şi ţine închise,/ .../ Dar el rămâne suav şi distins/ În singurătatea de vise,/ se culcă cu stafia sângelui ei.”
Lucrarea de doctorat a d-lui Ion Predescu scoate la lumină interferenţa poeziei lui Rainer Maria Rilke şi a lui Nicolae Labiş cu universul metafizicii lui Cezar Baltag, iar această realizare, “cu asupra de măsură”, este încununarea unei prodigioase activităţi de dascăl râmnicean dăruit (o viaţă de om!) educaţiei şi studiului, încât suntem pe aceeaşi lungime de undă cu dl. Livius Ciocârlie, care spune că “e solitară iniţiativa domnului Ion Predescu de a-l scoate pe Cezar Baltag din conul de umbră care îl acoperă - ca şi pe alţi congeneri - de la un timp.”
În concluzie, putem spune că plutirea duhului sfânt peste ape este, de fapt, revărsarea luminii primordiale peste vibraţii şi vâltoarea sângelui tânăr al oricărui poet!
