Opinii

 

Iuliana Marciuc, realizatoarea de emisiuni tv, şi teza ei de doctorat

Iuliana Marciuc scrie cu dezinvoltură, creativitate şi onestitate despre întâmplări din imagologia post-belică românească şi nu numai. Grila de interpretare a Iulianei Marciuc este structurată de ceea ce se numeşte apartenenţa la o viziune: "Această carte cuprinde în paginile sale destine deosebite, personalităţi media, gânduri şi frământări, analize uneori necruţătoare, eseuri tandre şi, cu siguranţă, cititorii vor înţelege că nu este doar o carte, ci şi un gest! Un gest de prietenie şi sinceritate." Gestul, însă, se transformă într-o viziune estetică. Viziune estetică ce se bazează pe adevăr. Adevărul este conceptul de mimesis. Un adevăr instrumentalizat prin teoria textului, altfel viziunea nu ar fi estetică. Lumea televiziunii devine text şi metatext, poetica ideilor şi poietica teoriei, în textul Iulianei Marciuc "Închidem ochii şi vedem dincolo de momentul prezent şi de bucăţi de trecut, în amintiri, fragmente ale viitorului pe care noi ni-l construim, evident, în imagini. Cu cât suntem mai imaginativi, cu atât viziunea noastră asupra vieţii, a oamenilor, a viitorului este mai colorată, mai vibrantă, mai vie."

Om de televiziune fiind, Iuliana Marciuc îşi denominează vocaţia, o construieşte şi teoretic, cu talent şi erudiţie prin acest volum, "Zei de mucava", care are la origine lucrarea de doctorat cu titlul: "Imagologie în reprezentarea creativă din cinematografie şi media".

Imaginea şi chipul, sufletul şi viziunea sunt concepte dezvoltate de Iuliana Marciuc în cartea ei. Capitolul: "Imagine. Personaj. Emblemă. Simbol." din "Capitolul I: Personaje emblematice în cinematografia românească" începe prin referinţa la Ferdinand de Saussure şi definiţia, pe care savantul o propune pentru semnificant: "Semnificant este un obiect fizic, un sunet, un cuvânt tipărit sau o imagine." Urmează, apoi, analiza exactă şi, în acelaşi timp, persuasivă a citatului amintit, răsfrântă în propria viziune. Structuralismul lui Ferdinand de Saussure serveşte arborescenţei argumentelor pentru ceea ce înseamnă conceptul de "viziune".

"Dincolo de această triadă laconică, atunci când discutăm despre imagine, punem în ecuaţie şi capacitatea unui creator de «a vedea» imaginea într-o formă sau alta. Căutăm adevărul într-o imagine. Putem prezenta un peisaj sau un loc mistuit de sărăcie, sau, pur şi simplu, putem deforma o realitate, enunţând-o în «frânturi suprarealiste», cum spunea scriitorul american John Howard Lawson."

Este o construcţie ad argumentum. Citarea lui Fr. Nietzsche este remarcabilă, drept argument pentru teoria valorilor: "Omul, pe verticală valorică superioară, adică minoritarii, iar restul constituind gloata. Omul de valoare este nobil, poartă o morală şi este de multe ori creator de valori spirituale." Adăugăm şi cealaltă aserţiune: "Orice formă de fidelitate este o formă de înnoire."

Contextul este completat cu referinţa la Aristotel, cel din "Etica nicomahică": "Emblematic este omul cu grandoare sufletească, care se află pe cea mai înaltă culme în ceea ce priveşte măreţia şi justa conduită. El singur se apreciază pe sine, la reala sa valoare, şi când spun grandoare, spun, în primul rând, onoare."

Urmează apoi un discurs analitic, la fel de sintetic: "Descoperim personaje în filmul românesc, care sunt embleme ale unor stări: tenacitate (Vitoria Lipan - Baltagul), tristeţe şi alienare (Lena din Trecătorul iubirii), însingurare (Fefeleaga din Nunta de piatră). În cinematografia universală există câteva repere devenite embleme; vagabondul trubadur etern - Charlot, interpretat de Charlie Chaplin; alienare prin putere - Charles Foster Kane din filmul Cetăţeanul Kane, interpretat de Orson Welles, artistul măcinat de himere - Guido din filmul 8 1/2 interpretat de Marcello Mastroianni; sau un personaj care preia o dublă identitate în filmul Persona al lui Ingmar Bergman."

Altă trimitere, la Gilles Deleuze în revista Cahiers du Cinema: "În Persona, gros-plan-ul este însuşi chipul, iar el poate deveni şi chiar devine cu timpul emblema dedublării. Celebrul cadru cu un chip format prin alăturarea chipului actriţei BiBi Andersson cu cel al lui Liv Ullman este o formă grafică ce exprimă forţa şi originalitatea demersului bergmanian."

Esenţial este, aici, faptul că Iuliana Marciuc are proprietatea termenilor. Observă, excelent, prin citare, semnificaţiile cuvântului "persona", care nu înseamnă un individ, ci însuşi chipul. Este aici teoria persoanei, ca ousia, teoretizată de filozofii lumii.

Mai puţin inspirată pare citarea lui Georg Lukacs prin intermediul lui Gheorghe Ceauşu. Neomarxistul Georg Lukacs a aparţinut, probabil, unei bibliografii deviante. Este, de fapt, un păcat al generaţiei '60 şi după, care nu aparţine autoarei.

Un complex tematic remarcabil al volumului este relaţia actor identificat cu rolul. O dovadă a "identificării perfecte a actorului cu personajul" este Victor Rebengiuc în romanul "Moromeţii". Altă "identificare" este Amza Pellea în rolul principelui Mihai Viteazul. Dublarea sa post-sincron de actorul Emanuel Petruţ vorbeşte despre sinteza chip-urmă din creaţia lui Amza Pellea. Chipul Amza Pellea este magnificat de reflexivitatea, ca acumulare de istorie din vocea lui Emanuel Petruţ. O construcţie, aproape rară, în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Leopoldina Bălănuţă este identificarea până la synoikism între actriţă şi personajul Mara din filmul "Dincolo de pod". Toma Caragiu devastează sensurile în: "Actorul şi sălbaticii". Ca şi Şerban Ionescu în personajul Ion din romanul cu acelaşi nume desfăşurat, anticalofilie, dar profilocalie, între blestemul pământului, blestemul iubirii. Citarea actorilor menţionaţi şi filmele lor memorabile de către Iuliana Marciuc atestă codul cultural valoric al autoarei. Este citată apoi filmologia românească aproape exhaustiv. Victor Rebengiuc în "Pădurea spânzuraţilor", în regia lui Liviu Ciulei, punându-se întrebarea cât respectă un actor rolul şi dacă nu cumva a juca rolul înseamnă un alt actant, un concept regizoral.

Este citat Pier Paolo Pasolini referitor la filmul "Medea": "Dragă Lizzani... cred că prin natura sa cinematograful nu poate reprezenta trecutul, nici personajele trecutului. Noi doar le putem inventa. Cinematograful reprezintă realitatea prin realitate: un om printr-un om, un obiect printr-un obiect... Prin urmare, eu nu aş fi putut niciodată să o reprezint pe Medea... Pentru a o reprezenta, am luat-o pe Callas. Ceea ce este un fals. Niciodată Maria Callas nu ar fi putut să regreseze în timp, să fie Medea, adică adevărul, autenticitatea."

Fenomenologic vorbind, problema este a mitului eternei reîntoarceri. Mitul eternei reîntoarceri ca şi conceptul de axis mundi, în viziunea lui Mircea Eliade, discută, de fapt, despre reificarea lumii care nu se poate, de fapt, reîntoarce în interiorul primului concept şi nici înţelege cum se produce desacralizarea lumii în al doilea concept. Una dintre proiecţiile cele mai substanţiale din filmologia românească este "Nunta de piatră" de Mircea Veroiu şi Dan Piţa după Ion Agârbiceanu. Fefeleaga, actantul principal, diegesis, nu diegeza, locuieşte în interiorul existenţialismului la prima vedere şi în mitologia tragicului ca structură de adâncime. Vizualul se sfârşeşte într-un bocet mut al Fefeleagăi care nu intră în rol, nu este un homo ludens, nu este un jocul de-a joaca, nici chiar jocul de-a jocul, ci mai mult neînţelesul lumii, adiaforia, concept nietzschean, proba iniţiatică spre ceea ce nu se poate spune despre cer.

Am citat, desigur, numai câteva dintre filmele româneşti de care se ocupă, axiologic, Iuliana Marciuc. Despre "noul cinema românesc" (concept, Alex Leo Şerban) Iuliana Marciuc afirmă şi subscrie alături de o întreagă generaţie la afirmaţia după care acesta are o componenţă estetică definitorie.

Aserţiunile Iulianei Marciuc sunt ferme şi nuanţate în acelaşi timp: "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", în regia lui Cristian Mungiu, nu este un film despre un avort ilegal făcut în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, ci despre prietenie şi sacrificiu.

"Poliţist adjectiv", filmul regizat de Cristian Porumboiu în 2009, nu este un film despre urmărirea pe care o face un poliţist dintr-un oraş de provincie care investighează cazul unui licean cercetat pentru trafic de droguri. Este mai degrabă un film despre alienare, despre zbaterile interioare ale unui poliţist care nu doreşte să aibă pe conştiinţă distrugerea viitorului unui tânăr, şi despre trădare. Sau "Marţi după Crăciun" (2010), film în regia lui Radu Muntean, nu prezintă doar trădarea într-un cuplu, ci nevoia de a te identifica, de a şti cine eşti în această lume. Sau "Pozitia copilului", filmul regizat de Călin Peter Netzer, câştigător al "Ursului de Aur" la Berlin, nu este un film despre un accident rutier şi efortul unei mame disperate de a-l salva din ghearele justiţiei pe fiul său care a produs accidentul mortal. Este un film despre lipsa de comunicare dintre o mamă dominatoare şi fiul său adult."

Volumul Iulianei Marciuc, arborescent, trebuie citit pentru autenticitatea sa expusă ca simplitate din complexitate. Autentic înseamnă politropic. “Substantivul tropos, care înseamnă «fel» (de a fi), «manieră», «chip», «fire», «caracter», s-a născut ca o metaforă spaţială: poţi stabili chipul de a fi al unui lucru după indicele de abatere de la o axă ideală; există, faţă de un comportament impersonal absolut, un gradient de personalitate, o «turmură» a fiecăruia, o modificare de direcţie care devine propia ta direcţie, calea ta, deci felul tău propriu de a fi”.

“Adjectivul pό1y - tropos presupune capacitatea «întoarcerii în mai multe direcţii», a multiplicării căii, deci a unei firi plurivoce, care poate fi înţeleasă fie în neutralitatea diversităţii ca atare, fie în pozitivul a tot ceea ce este dotare variată... înseamnă atunci că politropicul reprezintă o «lege de creştere» a spiritului, având acelaşi grad de inexorabil ca trecerea naturii de la simplu la complex şi putând fi tot atât de greu înfrântă, pe cât de grea este recuperarea simplităţii din complexitatea la orice nivel al fiinţei.” (Gabriel Liiceanu, "Introducere în politropia culturii")

Există personalităţi tratate precum studiu de caz, cum ar fi D.I. Suchianu (un excelent portret contextualizat), Ecaterina Oproiu, Iosif Sava (un elogiu ca o partitură la pian), Marina Constantinescu, Cătălin Ştefănescu, Eugenia Vodă, Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu... O empatie: Cătălin Ştefănescu şi emisiunea lui, Garantat 100%.

O parte dintre personajele cărţii ar putea purta şi titlul volumului: "Zei de mucava".

Realizatoarea de emisiuni Iuliana Marciuc, sinteză ea însăşi de studiu şi imagine, propune spre lectură un volum care devine memorie subiectivă pentru lector şi privitor la stilistica imaginii comunicaţionale. Uneori, din marea învolburată, zeiţa Afrodita îşi face apariţia.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...