Opinii

 

Teroarea Muncii

Scriu acest text în zgomotul infernal făcut de un picamer, sub geamul casei mele, la 7 dimineaţa. O fac cu sentimentul că redactez o corespondenţă de pe un front unde evenimentele pot deveni dramatice.

În adolescenţa mea Munca se întâmpla după nevoi, oarecum specializat, la locul şi la timpul ei. Pe câmpuri şi pe dealuri - cu entuziasm de sezon, în fabrici şi uzine - cu discreţie faţă de restul lumii, la sala de lectură a bibliotecii - într-o linişte catifelată. Dar lucrurile n-au mers în continuare aşa cu draga de Muncă!

Aşa cum aţi putut observat cu ochii nu foarte liberi, cu Munca s-au întâmplat câteva lucruri interesante în ultimele trei-patru decenii. Mai întâi a migrat din mâinile ţăranilor în acelea ale elevilor, studenţilor şi soldaţilor, cei care erau plantaţi pe ogoare la strânsul recoltelor fără număr. Nu-i puteai lăsa pe ţărani să-şi finalizeze Munca de un sezon, de teama de a nu duce ceva de mâncat şi acasă la ei.

Când tu decizi asupra Muncii oamenilor, ai în mână un instrument cu care poţi controla întreaga supravieţuire.
Apoi, după 1989, obosită de atâta Revoluţie, Munca a bătut în retragere. Nu ştiu exact unde s-a ascuns, dar sub ochii tuturor, timp de un deceniu nu s-a mai muncit la vedere. Vederea însăşi sesiza numai degradarea locurilor unde se muncise cândva: fabrici, terenuri agricole, mijloace de transport, utilaje etc. Absenţa Muncii umple de imaginaţie şi de hărnicie rugina, igrasia, ciulinii, praful şi pe înfometatele rozătoare de sub pământ.

Când plăteşti pe oameni să nu muncească, ai în mână un instrument de manipulare cu care poţi trece, din proprietatea comună în aceea personală, orice îţi doreşti.

Abia prin anul 2000, Munca a reapărut în România. Direct pe străzi şi pe trotuare, în marile oraşe. Gata-gata să dea năvală peste tine în casă. Străzile şi trotuarele nu le-a mai părăsit nici până acum. Munca copertează şi decopertează, sparge şi astupă, găureşte şi căpăceşte, betonează şi asfaltează peste beton, apoi înlătură asfaltul şi pune pavele, înlătură pavelele, sparge betonul de sub ele şi pune alte pavele. Străzile sunt mereu un spectacol al Muncii, cu uverturi de utilaje grele la deschiderea campaniilor electorale şi finaluri atent forfecate la intrarea voturilor în urne.

Nici un manelist nu-ţi poate aduce atâtea voturi câte îţi bagă în urnă un picamer ce sparge trotuarul a mia oară pe strada ta. Dacă nu l-ai observat încă, picamerul va veni la ora 7 dimineaţa, să-ţi intre bine în cap că acum ai cel mai harnic şi mai gospodar dintre primari. Onoare Muncii! scriau bunicii pe cererea de audienţă la Primărie, la vremea lui Stalin. Onoare să fie şi acum, dar în linişte, tovăraşi! Pentru că localităţile sunt locuite de oameni, nu de animale. Până şi stresul animalelor a ajuns subiect de preocupare pentru comunitatea internaţională, trecută bine de Evul Mediu.

Cei trei, cu picamer cu tot, au încetat. Nu mai fac zgomot. Par să gândească. Se rotesc în jurul gropii căutând un înţeles pentru realizarea ei. Erau monumentali cu picamerul în mână. Acum sunt doar mândri, dar foarte mici. Şi total indiferenţi la cei peste cinci mii de oameni care locuiesc aici. Teroarea Muncii!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

02.10.2012 - 09:01white and blonde:Stii avem si noi o vecina... teroarea vecinei!!!!

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...