Observaţia lui Mircea Mihăieş despre Gabriel G. Chifu este exactă, echilibratoare: “Gabriel Chifu nu mai propune imagini ambalate literar, ci viziuni” (Cronica unei tragedii anunţate, România literară, nr. 14, 2017).

Proza lui Gabriel Chifu din “Ploaia de trei sute de zile”, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017) instituie ontologia prin complexul tematic abordat: diseminările cotidianului de până a se coagula într-o istorie, cu rost, nu cu rest. Viaţa şi întâmplările din Caramia, un teritoriu al unui mimesis accentuat, o realitate, discurs erotic, social, politic, cu meandrele, intenţionate, ale iniţierii într-o realitate imposibilă, a ştrumfilor răi, fractalici,... dar reali, atât de reali încât lumea nu mai poate fi scrisă cu umanitate. Rostul nu este sinonim numai cu fiinţa, raţionalitatea, este dat de metalimbaj, care este dincolo şi dincoace de limbă, după aproximările lui Roland Barthes. Atunci rostul, intraductibil, este înainte de cuvânt, ceea ce sugerează filozofia secolului XX, originea operei de artă fiind în: “Omul este poemul pe care l-a început fiinţa, drumul către o stea. Atât şi nimic mai mult.” (Martin Heidegger).

Ar mai fi de amintit aici, în acest context, şi definiţia metaforei propusă de Paul Ricoeur: “Metafora este procesul retoric prin care discursul pune în libertate puterea pe care o comportă anumite ficţiuni de a redescrie realitatea. Legând astfel ficţiunea de redescriere, restituim întregul sens descoperirii pe care o face Aristotel în a sa poetica, şi anume că «o poesis a limbajului îşi are originea în conexiunea dintre mythos şi mimesis».

Această întâlnire dintre ficţiune şi redescriere ne duce la concluzia că locul metaforei, locul său cel mai intim şi cel mai ultim nu este nici cuvântul, nici fraza, nici chiar discursul, ci copula verbului a fi.”

În incantaţiile limbajului, în arhitectura structurantă a frazei, memorabilă şi transformatoare, taumaturgică, în aşa fel încât metafora ploii de trei sute de zile, având portanţă memoria paradisului, să sublimeze lectorul, dislocându-l din istorie, pentru a locui apoi în originar (nu original), în imaginal (nu imaginar). Problema poate fi discutată şi altfel: răul din lume, dacă este descris numai ca rău, rămâne aşa, nu se transformă, nu ajunge sens, nu se evanghelizează, nu înseamnă altceva în treptele devenirii. Ceea ce poate realiza paradigma culturală, care are la îndemână aici: educaţia, instruirea, afectivitatea, persuasiunea, exemplul, modelul. Scriitorul, acum Gabriel Chifu, are şi alt argument: limbajul, de dincolo şi de dincoace de limbă. Miza şi “mesajul” cărţii acestea sunt: transfigurarea omului prin incantaţiile limbajului, prin funcţiile lui taumaturgice şi exorcizante. Aşa s-au construit civilizaţiile, în jurul idealităţii unei idei, care vitalizează personajele discursului istoric.

Desfăşurarea scriiturii lui Gabrel Chifu urmează legea partiturii simfonice, cumulatoare până la ocurenţă, expresiv stilistică, atingând prin suma elementelor (lexeme, sintaxă, retorică) summum de complex tematic, semnificat, devenit semnificant. Forma corupe ideea până la a comunica în sine. Dintre apelurile cerului, pe care le putem face noi, oamenii, să vorbească, "limba este cea mai înaltă şi cea care, pretutindeni, este prima". Limba română are argumente în plus pentru a pune în devenire această translatare. Cuvantul “suflet” provine din a sufla, a şopti, limba română fiind singura dintre limbile romanice care are această etimologie. Ne amintim că Divinitatea “suflă” spirit, iar şcoala de doctoranzi a lui M. Heidegger avea o secţie numită “latinii”, cu 15 filosofi romani din mantaua lui Nae Ionescu. Pentru suflet, celelalte limbi romanice folosesc anima, de unde “inima”. Despre suflet “Dicţionarul explicativ al limbii române” afirmă că ar fi: “totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului”, ceea ce este restrictiv şi discriminatoriu.

Elementele duratei scurte din istorie sunt prezente: “O brută în haine de miner i-a dat la o parte pe ortactii nepricepuţi sau şovăielnici sau, cine ştie, poate chiar mai cu suflet şi s-a postat în faţa mea. Avea întipărită în ochi o ură nemărginită şi era pregătit să-mi aplice lovitura fatală, aceea care va încheia socotelile: a ridicat bâta deasupra capului, gata să mă izbească drept în creştet, trimiţându-mă, probabil, pe lumea cealaltă. Mi-am dat seama că n-am cum să mă împotrivesc şi am murmurat în gând Doamne, iartă-mă!

Atunci s-a ivit, providenţial, un civil, care l-a îmbrâncit pe cel care era gata să-mi ia viaţa, strigându-i autoritar: Nu cunoşti ordinul?, fără crime inutile! Zicând acestea, civilul l-a tras după el pe agresor şi amândoi au luat-o la goană în altă parte, să hăcuiască, să împrăştie alţi manifestanţi, să-şi îndeplinească, în fapt, misiunea de reinstaurare a ordinii în capitală. Eu am mai încasat câteva lovituri de la cei rămaşi pe loc şi mi-am pierdut cunoştinţa. Pe urmă nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu mine, nici cum am ajuns în subsolul sinistru, nici câtă vreme am petrecut acolo, leşinat..."

Scena de istorie halucinantă, redată cu o vizualitate persistentă, cu adiaforia geometriei, care străbate secolele, începând de la celebrul episod cu Pitagora “Noli me tangere”. Îngropată însă, scena de istorie, în cel puţin diferenţa dintre antropologia culturală a “suliţei” şi a “bâtei”. Sigur, bruta e brută, iar instrumentul crimei nu vorbeşte despre stilizarea sufletului. Consemnează, poate, cantitatea bărbăriei. Culanta frazei este memorabilă. Redă însă agresivitatea destructurării umane. Sintaxa şi morfologia se profilează în durata metasintaxei şi metamorfologiei. Formează semantica sensurilor mute, care ar putea rămâne ale redării bărbăriei. Nu rămâne. Adverbul “nici”, odihna adverbului, după “neodihna” verbului, instituie povestea, nu rezumatul schingiuitor. Povestea salvează de la moarte. Pronumele relativ “care” schimbă raportul semnificant sunet, ultimul instituind, acum, sensul. Stilul, nu scriitura de această dată, salvează omul. Stilistica este a stilului.(concept). Poliritmia, “variaţia de ritmuri, ca demonstraţie de supunere a materiei, este un lucru nepreţuit şi prevalează în mod legitim”, aserţiunea lui Eugen Negrici interpretându-l pe Antim Ivireanul, funcţionează şi în textul lui Gabriel Chifu.

Fragmente din discursul îndrăgostitului Ştefan Orban reordonează universul românesc: “E vădit că nu reuşim să fim pe aceeaşi lungime de unde. Suntem două persoane care s-au înstrăinat una de alta, care încearcă prudent terenul, cu neîncredere, nu găsim punţi reale de comunicare. Dialogul dintre noi nu curge, e convenţional şi laconic, nefiresc. Abia îi smulg cuvintele din gură. Minutele încep să treacă foarte greu. Îşi mai aprinde o ţigară. Fumează ţigară de la ţigară. Nu e bine. Dar mă abţin să o dăscălesc.”

Tehnicile manipulării într-o societate reificată, din tipologia distopiilor, sunt transcrise lucid de G. Chifu: “Ca o avalanşă, campania de presă era de nestopat. Profesorul, faptul că devenea evident, nu făcea faţă atacurilor. N-avea cum. Era în poziţie defensivă şi era singur: iar adversarii lui, înverşunaţi, câtă frunză şi iarbă. Noi, cei care-l preţuiam, speram să înceteze odată imunda dezlănţuire. Era o diferenţă atât de mare între imaginea sa publică unanim favorabilă, pe care o avusese până atunci, şi mizeriile cu care, deodată, în acele zile, îl împroşcau şi era o prăpastie ameţitoare între cine şi cum era el cu adevărat şi grozăviile care se spuneau despre el încât, dacă puneai în balanţă cele două ipostaze, ai fi putut să înnebuneşti. M-am convins că pentru public nu contează absolut deloc cum eşti în realitate, ci doar cum eşti descris.”

De o stingere filocalică este capitolul 5 (Povesteşte Mihail Cristea), unde este translatat sfârşitul continuu al mariajului actantului, care povesteşte, după relatarea cu minerii, despărţirea de Tanţa, retrăgându-se apoi: “Aşa am renunţat la tot şi am plecat la mănăstire. Viaţa mea de acolo, simplă şi aspră, nu se deosebea de a călugărilor. Mă simţeam de parcă ajunsesem, în sfârşit, acasă, în adevărata mea casă. Când deschideam geamurile, ramurile bradului din preajmă mai că îmi intrau în chilie şi mă inunda o adiere curată şi răcoroasă, cu miros de cetină, de ierburi şi de flori. Aveam foarte multă linişte şi foarte mult timp, astfel încât să caut să mă apropii netulburat de Dumnezeu, să meditez, să mă regăsesc pe mine însumi.” Dacă istoria faptelor este neputincioasă (eşecul diegezei), rămâne reflexivitatea scriiturii (diegesis), care emoţionează, dislocă, muzicalizează “zona” Caramiei, până ajunge lipsită de geometria spaţiului, pentru a fi un nou început. Elemente concrete din povestire: memorabilitatea din capitolul 5 (Povesteşte Mihail Cristea) mai cuprinde ceremonialul rostirii rugăciunii “Tatăl nostru” (p. 137), despărţirea de soţie, Tanţa. (p. 147).

Antologică, pagina 182: “Cu aceste modificări aduse pe cale chirurgicală în corpul său, profesorul era altul şi, într-un fel, devenea obligatoriu să fie altfel, să fiinţeze diferit”. De la Constantin Noica, acest segment de ontologie presupune devenirea întru devenire spre devenirea întru fiinţă.”

*Un eseu cu structuri de adâncime despre calea rătăcită:
“Şi apoi, ca evreii din vechime, sunt prins într-o neodihnită căutare, «tikum olam» în ebraică, ceea ce s-ar traduce prin îndreptarea lumii, punerea în ordine a lumii, dar căutarea mea este impură, este zădărnicită de balastul acesta pe care îl descopăr în mine şi care mă trage în jos. Descopăr în mine o stare de anxietate, o alertă, care nu înţeleg de unde vine. Poate urzeala mea sufletească şi cea mentală au o deficienţă iniţială, din construcţie, dacă pot să zic aşa, din felul cum am fost întocmit, o deficienţă pe care nu am cum să o înlătur: sunt o fire profund nevrotică, am o hipersensibilitate, o inadaptare, o neîncredere funciară în mine însumi, sunt prea dependent de părerea celorlalţi despre mine şi nu ştiu cum să-i înfrunt, nu ştiu cum să mă descurc în lumea aceasta care nu e pe măsura mea, nu răspunde deloc aşteptărilor mele.”

*Un capitol, în sotto voce, cu gesturile demnităţii, repetând un scenariu, care chinuieşte zilele reale ale Caramiei, nu numai pe cele simbolice:
“Sunt încă în ţara vecină, conduc paralel cu graniţa şi observ limpede cum acoperişul de nori stă exact deasupra teritoriului Caramiei, cu precizie uimitoare, de câteva zeci de metri, în plus sau în minus. Se distinge limpede: în Caramia plouă, aici nu plouă. Înaintez, înaintez. Privesc şi compar. Peste tot la fel: dincolo, adică la noi, plouă, aici, la vecini, nu plouă. [...] Parcă e o vrajă: vai, ce tare străluceşte soarele aici şi cum cade ploaia absurda acolo. Ajunge, îmi zic, lucrurile sunt clare ca lumina zilei. Deşi lumina zilei, iată, nu este la fel de clară peste tot. E vremea să mă întorc în Caramia, la ploaia noastră, la ploaia fatidică. [...]

Şi asta n-ar fi nimic: din ploioasa Caramia s-a pornit un exod spre ţara vecină şi mai departe. Cu mic cu mare, parcă toată populaţia ar vrea să părăsească ţinutul cotropit de ploaie al Caramiei.”

Şi altul:
“De pildă, ceva mai târziu faţă de episodul de început, adică prin anii '80, când lucrurile se stricaseră rău de tot, nu doar ca ideologie, exacerbat şi stupid naţionalist-comunistă, ci şi ca nivel de viaţă, era pe nurie totală, nu se mai găsea nimic de mâncare, prin magazine sufla vântul, electricitatea ţi combustibilul erau restricţionate până la demenţă. Ţara trăia într-o minciună generalizată şi câte altele ştiti prea bine... Atunci, m-am dus într-o după-amiază la un magazin de produse lactate. Era un magazin micuţ de cartier, care în cele mai multe zile era precum toate celelalte, gol-goluţ, n-avea nici măcar un singur produs la vânzare astfel încât, dacă n-ar fi fost firma de la intrare, n-ai fi avut idee ce se comercializează acolo. Uneori, însă, e adevărat, tot mai rar, acea prăvălie oarecare, ca prin farmec, ce relaţii avea gestionarul său n-am aflat niciodată!, se metamorfoză într-un mic spaţiu paradisiac: se umplea brusc şi de necrezut cu cele mai minunate şi mai visate bunătăţi, telemea, caşcaval afumat şi calupuri uriaşe de caşcaval de oaie formidabil, unt şi smântână. Uneori aveam inspiraţia aproape cerească să trec pe acolo exact când se aducea marfă. Sigur, se formau instantaneu cozi uriaşe, oamenii erau în stare să sfâşie ca să ajungă la tejghea şi să poată să cumpere produsele râvnite.”

Un final de revelaţie, apel către chtonic, către mumele vii, concept din filosofia lui Nietzsche, fosit de J. Joyce în caracterizarea lui Constantin Brâncuşi. Vrăjirea discursului lumii:
“Cuvântul nimicitor căpătă şi mai mari puteri, se întinse şi coborî spre sud, cuprinzând fatal şi definitiv întreaga Caramie.
Sub suflarea lui, fiinţe şi lucruri se sfărâmară, se destrămară, se risipiră, inconştiente, parcă ar fi fost făcute din nisip. Astfel pieriră case mărunte şi edificii magnifice clădite din granit, din marmură, din beton, din oţel şi din sticlă, pieriră animale şi plante, pieriră oameni mărunţi şi oameni iluştri, pieriră ticăloşi şi sfinţi, pieriră oameni necunoscuţi şi oameni apropiaţi nouă din această naraţiune. Pieriră sub vântul nelumesc.

Localitate după localitate, sate şi oraşe, chiar şi capitala, nesăbuitul oraş Z., apele cele mai mari care înecaseră ţara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, năruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta impură, reală sau ficţională nu mai rămasera decât pulbere, şi frânturi de propoziţii, şi praf de cuvinte.”