Special

Nuami Dinescu: „Cei care au copiat OTV-ul au ajuns ce dispreţuiau”

Îndrăgita actriţă Nuami Dinescu povesteşte de ce teatrul românesc este tratat ca o rudă săracă, de ce se poartă nesimţirea, de ce copiii tind să crească precum buruienile şi de ce lumea mondenă este o secătură. Află de ce fosta parteneră de platou a lui Teo urăşte să aibă dreptate, cât de implicată este în actele de caritate şi de ce vreodată ar alege să scrie o carte despre Tanţa.

Andreea Căprescu: Nuami, tu eşti actriţă. Spune-mi, cum este ca o viaţă întreagă să „te închiriezi” în sute de personaje, dar, în final, să te păstrezi aceeaşi?
Nuami Dinescu: Eu nu am reuşit să întruchipez acele sute de personaje despre care vorbeşti, mai am timp, sper! Dar mi se pare ceva fabulos să poţi să fii în alte vieţi, în suflete de alţi oameni, să poţi să spui lucruri pe care, altfel, e greu să le rosteşti. „Te închiriezi” pe un timp scurt, cât durează lucrul cu personajul, după care îl iei cu tine toată viaţa; în toate rolurile e ceva mereu din tine, e ceva de care nu ştiai, e mereu ceva care te îmbogăţeşte sau te întoarce către tine, către nişte nevoi sau dorinţe ori vise de care nu aveai habar. De asta cred eu că actorii sunt oameni speciali, pentru că ei pot fi în fiecare spectacol altcineva şi, totuşi, să rămână ei. Ies mai bogaţi, dar mereu vor lăsa câte ceva din ei fiecărui personaj, fără ca asta să-i sărăcească. E un dar de la Dumnezeu să poţi să faci asta. Aşa cred! Şi este absolut minunat să poţi trăi aşa!

A.C.: Care este cea mai mare suferinţă a teatrului românesc, în general, şi cum ai caracteriza atitudinea autorităţilor în ceea ce ar trebui să presupună susţinerea culturii, a artiştilor de valoare?
N.D.: Poate schimbările care au liberalizat tot, disperarea după bani, în detrimentul bucuriei şi al trăiniciei... nu ştiu să le spun concret pe nume, ştiu doar că, de o bună bucată de vreme, teatrele, pilonii de rezistenţă psihică în vremuri grele, o duc din ce în ce mai rău, că au ajuns la conducerea culturii oameni cărora li s-a părut normal să adune într-o singură instituţie filarmonică, teatrul de păpuşi şi opera, de exemplu, să taie din salarii, aducând artiştii care nu ştiu trăi din altceva la o situaţie de criză fără precedent! O criză financiară, morală, profesională... Câtă vreme cultura, teatrul în mod deosebit, va fi tratat ca ruda saracă de la ţară, prost îmbrăcată şi pe care ţi-e ruşine să o prezinţi în general prietenilor, cât timp va fi aşa, criza se va adânci! Sunt destul de departe de frământările din interiorul unui teatru, pentru că nu sunt angajată a unei astfel de intituţii, dar cred că ar trebui început un proces de reînnoire. Din interior.

A.C.: Îţi mărturisesc că, uneori, am fost mâhnită să văd că mari nume ale scenei au ajuns să opteze pentru reclame pentru a se putea descurca, după ce, decenii la rând, au făcut cinste meseriei de artist. Cât este de drept ce se întâmplă, unde este toată aprecierea pe care o meritaţi?
N.D.: Nu ştiu dacă trebuie să ne gândim aşa, nu e ceva degradant sau umilitor să faci reclamă. În ultimă instanţă, reclama e ca un filmuleţ, cu condiţia ca ţie să nu-ţi fie ruşine de ce promovezi şi ce ai făcut acolo. E foarte important să-ţi spună colegii de breaslă „am văzut reclama, mi-a plăcut, nu să ştii că ai jucat într-o reclamă proastă, cu un scenariu neinspirat şi jocul tău a fost sub orice aşteptări. „Nu e drept să fii pus în situaţia de face orice pentru bani, dar, din păcate, societatea nu-ţi dă de ales. Când ai copii şi facturi, e mai greu să te ţii de principii şi de ce credeai tu că va fi în teatru, lumea merge într-o direcţie, greşită sau nu, e musai să ţii pasul cu ea sau dispari. Sigur, există şi varianta în care refuzi astfel de situaţii, dar câţi îşi pot permite? Dintr-un salariu de 10 milioane de lei vechi se poate trăi decent? Ceva s-a defectat în percepţia lumii şi nu cred că breasla actorilor mai e privită cu acelaşi respect şi aceeaşi admiraţie. Poate şi unde au apărut peste noapte fetele devenite „actriţe” după două vorbe şi un brânci într-o telenovelă. Actoria e o modalitate de a exista, nu e o meserie.

A.C.: Am citit la tine pe blog că „se poartă nesimţirea” la tot pasul. Ce ai vrut să spui cu asta?
N.D.: Ca orice om, am o mulţime de defecte. Şi unul dintre ele este că observ lucruri cu un simţ mult mai critic decât restul lumii. Am fost crescută altfel, am învăţat să fiu altfel decât creşte şi trăieşte lumea azi. Mă deranjează că nu mai există măcar politeţea lui „Bună ziua” între vecini, să-i ţii uşa unei femei, să nu te tragi de şireturi cu omul, deşi l-ai văzut la TV, să nu treci în faţa cuiva doar pentru că tu eşti mare, să treci pe lângă o fată frumoasă şi să-i pui mâna pe fund, să-i permiţi unui şofer care s-a încadrat prost să intre şi el în trafic fără să-l faci albie de porci. Materialul de care aminteşti e legat de ce am văzut la mare. Nu cred că aşa se educă un copil, el va învăţa de mic să nu îşi lase pantalonii în vine oriunde, să nu arunce cu nisip în ochii altor copii, aşa cum m-a enervat teribil că lumea îşi lasă ţigările în nisip şi un copil caută scoici şi dă de chiştoace de ţigări sau de rahaţi îngropaţi de mame, trecând de la povestea cu adunatul după câinele de companie şi ajungând, ca să fac aşa o mică radiografie, la felul în care presa tabloidă îşi scrie şi îşi intitulează articolele, de exemplu ‚ „Ce Iri, rămâi fără Maybach??”. Felul ăsta obraznic de a te trage de şireturi cu un om pe care tocmai îl faci de râs mi se pare nesimţire. Îl poţi pune la colţ folosind multe cuvinte din DEX. E o goană disperată după bani şi uităm esenţialul - copiii noştri cresc ca buruienile!! Cum îi creştem, aşa îi avem.

A.C.: De ce urăşte Nuami Dinescu să aibă dreptate?
N.D.: Eu sunt actor de instinct. Nu ştiu cum fac, dar eu fac, pur şi simplu. Şi am avut dintotdeauna un simţ aparte, ceva care m-a avertizat în privinţa oamenilor şi a poveştilor în care intru. Dacă adaugi la asta şi experienţa unei vieţi, pur şi simplu simt. Oamenii sunt previzibili şi, după ce începi să-i cunoşti, ştii dinainte ce vor face sau cum vor reacţiona într-o anume situaţie. Am spus că urăsc să am dreptate tocmai pentru că am vrut mereu să uit că „am simţit” ce urma să se întâmple. Aşa cum ştiu de la o primă întâlnire unde, încotro şi cum va evolua povestea aceea, indiferent de natura ei; asta nu înseamnă că eu ştiu tot. De cele mai multe ori, însă, s-a dovedit că teoriile mele au fost corecte. Şi nu mi-a plăcut deloc.

A.C.: Ştiu că îţi plac mult animalele. Că te implici în orice activitate menită să le ajute. Povesteşte-mi, cine este mai recunoscător? Omul sau necuvântătoarea?
N.D.: Cu riscul de a-mi atrage înjurături, o să-ţi răspund exact cum te aştepţi. Da. Oamenii uită, iubesc condiţionat, au aşteptări pe care nu le intuieşti mereu şi, din păcate, sunt tot mai mulţi cei care sunt nerecunoscători. Animalele au un fel de recunoştinţă definitivă, pe viaţă. Indiferent ce faci, ele sunt lângă tine şi după ce ţi-a trecut furia, şi după ce le alungi. Oamenii iartă mai greu...

A.C.: Ai fost actriţă şi la Teatrul Liric din Craiova în anii 90, adică ai jucat la mine acasă, în Bănie. Care sunt cele mai dragi amintiri pe care le-ai luat de acolo cu tine?
N.D.: Am fost şi la Teatrul de Păpuşi (cel mai mult) şi la Teatrul Naţional din Craiova, la Teatrul Liric am fost cam jumătate de sezon. Amintirile mele cele mai dragi sunt prin rastelurile de la păpuşi şi pe la Naţional. Am avut bucuria să o cunosc pe Cleopatra Domozină, pe Adriana Stamate, Mircea Surdu, de la ei am învăţat multe despre lumea fabuloasă a păpuşilor. Şi încă multă iubire mi-a rămas pe la Teatrul Naţional... ei ştiu că-i iubesc. Stăteam acolo în culise şi mă uitam la ei ca la sfinţi.

A.C.: Care sunt marile tale dependenţe şi care este cea mai mare dezamăgire pe care ai simţit-o?
N.D.: Dependenţe? Nu m-am gândit niciodată la asta... aşa, la o primă strigare, sunt dependentă de soare; dacă străluceşte soarele, parcă ziua mea e mai bună! Dezamăgiri? Au fost multe, dar le-am uitat sau încerc să le uit şi îmi doresc să nu dezamăgesc eu. Ştiu gustul ăla...

A.C.: Spuneai la un moment dat că sunt oameni care „ard” repede. Dar cum sunt oamenii care durează o viaţă?
N.D.: Sunt ca prietenii mei de la Meseşeni sau de la 2 Mai. De-aia am şi scris despre ei. Ei sunt seva de viaţă, dintre cei care ţin lumea cu răbdarea şi cu dragostea cu care se îngăduie.

A.C.: Te ştiu un om bun. Anul trecut mi-ai dat o mână de ajutor pentru câţiva copilaşi cu nevoi speciale. Din ce te alimentezi pentru a creşte în tine mereu această generozitate?
N.D.: Sincer... nu cred că fac cine ştie ce. Ce mare lucru faci dacă, atunci când cineva strigă „ajutor!”, întorci capul şi încerci să ajuţi? Nu ştiu să fiu altfel, pentru că nu am trăit aşa. Nu am crescut aşa. De la noi de acasă nu pleca nimeni cu mâna goală. Mama mi-a spus odată că cine cere nu cere de voie. Cere de nevoie, că nu are. Şi pe urmă degeaba ne ducem şi batem mătănii pe la sfinţi, dacă nu întoarcem capul când cineva are nevoie de ajutor. Pentru mine, e degeaba să ţii post, să stai în genunchi şi după aia îţi îndeşi adânc banii în buzunar, când ştii că unul dintre ai tăi nu are bani de pâine. Sau că un gest mic de-al tău asigură adăpost şi linişte unora care nu avut şansa ta! Nu mi se pare că aş face ceva în mod deosebit, aş vrea din toată inima să pot să fac mult mai mult.

A.C.: Dacă nu ar fi existat mâncarea, cu ce ai fi ales să te hrăneşti pentru a supravieţui fericită?
N.D.: Muzica. Muzica cu texte frumoase, care ţin loc şi de mâncare şi de somn şi de toate.

A.C.: Ai spus că lumea mondenă din România este o secătură. Totuşi, cine întreţine acest show ieftin, în care persoane care n-au de-a face cu vedetismul sunt mereu în prim plan?
N.D.: Realizatorii. Cei care au copiat OTV-ul. Adică au ajuns ce dispreţuiau. Aşa cred.

A.C.: Dacă mâine te-ai apuca să scrii o carte, ce titlu i-ai da şi ce ai bifa în ea?
N.D.: Cred că aş scrie despre Tanţa. Că şi acum, după aproape cinci ani, mă opreşte lumea pe stradă, îmi spune Tanţa şi mă întreabă dacă mai colaborez cu doamna Teo. Poate ar fi timpul sa le explic că un actor e un actor şi el creează nişte personaje şi atât. Şi, poate după aceea, o pun pe Tanţa în rastel, lângă păpuşile de la Teatrul de Păpuşi din Craiova!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...