Un mare umanist francez, Buffon, a apreciat că Stilul este Omul, iar un avizat critic literar şi-a intitulat o carte Stil, scriitură, sentiment livresc (1), prin care ne convinge că eşti Om cât stil ai.

Nu numai pentru Vâlcea, dar pentru că trăieşte aici, scriitorul Ion Predescu este una din personalităţile urbei, o apariţie pitorească: pe stradă, în Colegiile municipiului, la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”, la televiziunile locale, în Colocviile oraşului nostru, ale judeţului şi ale Olteniei, în Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul, la Forumul Cultural şi la Arhiepiscopia Râmnicului, şi, nu în ultimul rând, la Universităţile Constantin Brâncoveanu sau Spiru Haret, la Filiale ale centrelor Universitare Craiova şi Piteşti. Ion Predescu este un Om de cultură.

Are o carte de vizită impresionantă. Profesor de limba şi literatura română, cu studii de română-istorie-franceză la Târgu Mureş şi la Universitatea Bucureşti, cu activitate profesorală de excepţie, în toate treptele învăţământului: gimnazial, preuniversitar şi universitar, în Târgu Mureş, Sighişoara şi Râmnicu Vâlcea, pentru care a primit titlul de Cavaler al învăţământului românesc din partea Preşedenţiei României. Doctor în filologie al Universităţii din Craiova, cu teza Universul poeziei lui Cezar Baltag, sub conducerea ştiinţifică a prof. univ. dr. Eugen Negrici, (2006), de la Universitatea din Bucureşti. Din comisia academică de la Bucureşti făceau parte: acad. Eugen Simion, prof. univ. dr. doc. Dan Horia Mazilu, prof. univ. dr. Mircea Martin, prof. univ. dr. Liviu Ciocârlie, prof. univ. dr. Ion Pop. Profesorul Ion Predescu a obţinut calificativul Magna cum laude.

Are o bogată activitate ştiinţifică, pedagogică şi culturală (comunicări ştiinţifice, colocvii, simpozioane). Am reţinut dintr-un dicţionar de scriitori peste douăzeci şi cinci, fără să mai adaug pe cele consacrate lui Antim Ivireanul şi altor cărturari şi scriitori vâlceni. Istoric şi critic literar, eseist şi publicist, colaborator al multor publicaţii, membru în comitetul de redacţie al unora, mentor al revistelor şcolare vâlcene, este un hermeneut în stilul Ion Predescu.

Activitatea scripturală este una pe măsura dimensiunilor sale culturale. A fost concretizată în studii şi articole publicate în volume în colaborare şi în dicţionare. Studiile, eseurile, articolele şi recenziile publicate în periodice ar putea fi strânse în două-trei volume, la care s-ar mai putea adăuga prefeţe, întâmpinări/referate la lucrări ştiinţifice şi pedagogice, referinţe critice în dicţionare, enciclopedii, antologii. Amintim două volume în colaborare: Baladă cultă. Antologie comentată, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, şi Dicţionar de referinţe critice pentru literatura română şi universală, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003.

Opera de autor cuprinde: Conceptul şi privirea, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007; Bibliografii metabolizate, Editura Rotipo, Iaşi, 2012; Metamorfozele fişei de lectură, Editura Rotipo, Iaşi, 2013 şi Stil, scriitură, sentiment livresc, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014.

*

Privit în ansamblu, Ion Predescu are o operă rotundă în domeniul eseisticii, istoriei şi criticii literare. Mai nou scrie şi o proză ficţională. Dacă îl analizăm, de la susţinerea tezei de doctorat amintită încoace, putem trage o concluzie: Ion Predescu reprezintă, lucru rar pe la noi, un salt în devenirea lui scriitoricească, unul dintre cei mai receptivi scriitori vâlceni, al cărui ideal este un orizont, nu o destinaţie. Prezentăm succint un singur argument în susţinerea celor afirmate. După 1990, asistăm la „americanizarea” Europei până la graniţa cu Rusia. Şi literatura urmează această cale. În acelaşi an Virgil Nemoianu a introdus un concept: canonul (o normă, o direcţie, o estetică specifică artei unei epoci), printr-un articol, „Bătălia canonică”, (1990) apărut în România literară. Ion Simuţ l-a periodizat, iar Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Mircea Ghiţulescu l-au impus. Primii doi şi în curricula şcolară/universitară. La Râmnicu Vâlcea, Ion Predescu avea în lucru un eseu: Conceptul de „canon”. Aşa a apărut în programa curriculară sintagma de scriitori canonici la care a lucrat şi Ion Predescu. Alt termen impus în programa şcolară de Ion Predescu a fost conceptul de „didascalie”, aprobat de Nicolae Manolescu, cu un surâs întrebător. La olimpiadele naţionale, prof. Predescu a propus elevilor săi vâlceni şi la nivel naţional critica structuralistă, psihanaliza, stilistica. Au fost momente când la aceste concursuri şcolare, elevii foloseau in corpore conceptele structurate de Ion Predescu în analizele lui. A scris în acest domeniu zeci de interpretări în culegeri, sinteze de bacalaureat, în manuale, realizând din volumele pentru elevi adevărate tiraje de bestseller.

Într-o profesiune de credinţă Ion Predescu afirma că Rugăciunea este forma lui de existenţă. Citindu-i opera, îi descoperi sinceritatea şi aplecarea ce o are: Ion Predescu – un hermeneut al rugăciunii ca formă de existenţă. A rămas un visător în jurul mitului şi al sacralităţii copilăriei sale de la Bărbăteşti – Vâlcea. În perioada de formare, de receptare - cea universitară şi până în prezent a rămas în gândul şi spiritul lui Nietzsche, în sensul că lectura şi interpretarea textului, fie el poetic, filozofic sau de altă natură, presupun un „act liturgic”, naratologic: Cezar Baltag este o proiecţie Kalokagathoniană. Structurat fiind de metaforă în percepţia lui Paul Ricoeur (care se desfăşoară între „mythos şi mimesis”, spaţiul ei este capela verbului „a fi”), între „devenirea întru devenire” spre „devenirea întru fiinţă” (Noica), între „Omul este poemul pe care l-a început Fiinţa, drumul către o stea. Atât şi nimic mai mult” (Heidegger), între sacru (ca şi Augustin despre timp, Mircea Eliade aproximează, pare-se, despre sacru: „Dacă mă întrebi ce este sacrul nu ştiu, dacă nu mă întrebi, ştiu”) şi esenţa precede existenţa: „cum mă pierd eu, Doamne,/ ca o pasăre în nisipuri/ este fum, acum zbor/ cine face să dispară după o dună/ copilăria... întâmplările... moartea/ şi fulgerătoare iluzie.../ cum te pierzi tu, Doamne,/ într-o poveste/ plină de ochi/ într-un nimic nerostit, într-o căruţă de fulgere/ hohtoind peste arie/ într-o poveste în flăcări/ care vorbeşte mereu” (2). Pentru el, a scrie şi a face oratorie înseamnă rugăciune prin interpretare, prin hermeneutică.

Conceptul estetic al tragicului, atât în operă cât şi în forma sa de existenţă, înseamnă limită şi depăşire. Toate vin din rugăciune, lectura fiind şi ea un act liturgic. Îmbrăţişând conceptul/complexul tematic fundamental al Sfântului Augustin, Ion Predescu iubeşte pe Dumnezeu şi face ce vrea. Orizontul său/profesiunea sa de credinţă: să se simtă liber în limită (chiar şi în situaţii limită). De aici originalitatea sa în hermeneutica unui canon – evitarea înfrângerii prin căutarea sensului. Numai deschis total hermeneuticii, interpretării întru căutarea sensului, esenţelor, a reuşit să facă conexiuni între atâţia filozofi, teologi şi teoreticieni literari, cărora le-a dibuit „aplecarea”, sensul operei. La un schimb de experienţă, un cerc al directorilor de şcoli, a ţinut o lecţie deschisă la poezia „Mama” de George Coşbuc, unde a făcut analogii, conexiuni cu artele plastice ale cubismului!

Ion Predescu e un hermeneut, un critic literar atipic, spontan şi imprevizibil care ne oferă strategii despre cum putem sparge oasele, învelişul operelor interdisciplinare pentru a da de măduva dulce a sensurilor, semnificaţiilor, conotaţiilor.

Şi „încifrarea” şi „cercul închis”, în cazul structuralismului, îşi au o raţiune, un sens. Ion Predescu pare să se „închine” plecăciunii joase a increatului din poezia şi „filozofia” lui Ion Barbu. De aceea criticul ia în consideraţie totul cu smerenia şi umilinţa lui Dostoievski – o formă de rugăciune. Este deschis hermeneuticii interdisciplinare, intertextualităţii, poeticii, naratologiei, filozofiei: Rugăciunea în sine, a gândului care nu stă locului, îmi dă cea mai mare grijă. Când citesc filozofi care nu sunt creştini (deseori, acesta e timpul!), întâi mă închin şi caut peste tot sensul, uneori cu disperare, în angoasă şi mă bucur când găsesc lumina chiar şi în „Omul revoltat” al lui Albert Camus. (3)

Un alt concept complex, tematic-fundamental pentru Ion Predescu vine din Angelus Silesius: Trandafirul trăieşte fără raţiune! Ecce homo! – criteriul exuberanţei analogiilor! Ceea ce a făcut pentru Cezar Baltag, un poet de concepţie, reprezentant al neomodernismului românesc din anii ′60, merită toată recunoştinţa. I-a scos în evidenţă sensurile speculative, ale poeziei cu tentaţii hermetice, care cultivă misterul şi orficul, nu în ultimul rând dimensiunea livrescă pentru care criticul are o adevărată „patimă”. Avem şi noi o obiecţiune, nu la adresa criticului, ci a poetului. Într-o epocă când se scria o poezie scurtă, unul dintre argumentele pentru care Eugenio Montale a primit Premiul Nobel, Cezar Baltag scrie poeme infinite, foarte-foarte lungi şi obositoare. Meritul lui Ion Predescu este şi acela că l-a scos din conul de umbră. Aşa se-ntâmplă, după moarte şi poeţii se rarefiază.

Pentru a sugera valoarea literară a criticii lui Ion Predescu, îl vom cita pe Eugen Negrici: Ion Predescu este un interpret al „conceptelor” pentru a descoperi „privirea”... E însetat să descopere neîncetat semnificaţii, să sporească asociaţiile multiple şi să dea obligatoriu un vector filozofic tuturor aspectelor. (4) Dacă-i parcurgi opera te poţi bucura de avantajele întremătoare ale unei băi de informaţie filologică, religioasă şi filozofică de nivel onorabil. (5) Parafrazându-l pe Andrei Pleşu, vom încheia astfel: Intelectul profesorului Ion Predescu corespunde judecăţii, raţionamentul-silogismului şi conceptele sale, revelaţiei!

Note:
(1) Ion Predescu, Stil, scriitură, sentiment livresc, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014;
(2) Ion Predescu, Discurs sintetizator despre poezia lui Cezar Baltag, în „Personalităţi culturale vâlcene”, Dicţionar 3, Râmnicu Vâlcea, 2006, p. 6;
(3) Ibidem, p. 1;
(4) Prefaţă de Eugen Negrici la cartea Cezar Baltag, conceptul şi privrea de Ion Predescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007, p. 8;
(5) Ibidem, p. 9.