Opinii

 

Dragostea între verdele stil şi verdele scriitură...

Andrada Badea descoperă discursul poetic între bibliografia metabolizată, inocentată printr-un existere neadolescentin, concept şi privire colocviată în vina darurilor neexorcizate de verdele-stil, diferit de verdele-scriitură,

Cad clipe peste noi,
ca stele-n întuneric.
Ne transformă
într-un mister epileptic,
dezbrăcat chiar şi de cădere.
Iubirea noastră,
un epilog, un fior,
o noapte cu lună plină...
Deodată – contopire –
O tăcere asurzitoare
ne destramă. Mister epileptic

Dislocă retorica, de dincolo şi dincoace de limbă, conceptul lui Roland Barthes, rosteşte iubirea într-un ceremonial ”Mă cheamă la Altar –/ Tremur. Puls. Vibraţie.” , prin contopirea semantică a pronumelui cu verbul (“te iubesc” – devine rostitor prin aglutinare), alergând pentru a reseta dragostea sub cupola sensului Nu-mi lua sensul

Cuprinde-mi privirea inefabilă,
ademeneşte-mi îngerii ce cresc în mine,
sfredeleşte-mi inima, aripile.
Dezbracă-mi iubirea, gândul
şi înrobeşte-mi fericirea.
Lasă-mă goală de viaţă,
de mine şi de culoare,
dar nu-mi lua nebunia,
nu-mi dezbrăca viaţa de sens,
nu-mi lua tot ce-mi rămâne din nimic
şi tot ce am când am nimic.

Construcţia ”Mister epileptic” înrourează, paradoxal, existenţa, ca în prelungirile postmoderne, soumission, din ecart-ul revoluţionar al lui J. Joice, care violentează sensul, pentru a-i conjenctura noua ontologie.
Şi apoi, liniştea nepsihanalizabilă, din tipologia “Astăzi şi mâine prin casă”.

Persuasiv ludica:

Dă-i secunda secundei,
dă-i cerului albastrul
şi sărutării infinitul;
Când îmi ascund
sufletul în coasta ta
şi-mi amuţeşti bătăile,
când îmi pierd
mintea în mintea ta
şi-mi amuţeşti gândurile,
dă-i clipei încă o clipă,
Dar nu mă da pe mine,
nu mă lăsa pradă secundei
şi nu mă da în uitare,
căci eu mă scald
în bătăile inimii tale: Dă-i secunda secundei

O antologie cu ontofanii si cratofanii:

Dă-mi cu isop în suflet!
În pieptu-mi scorojit
Plâng necuvinte;
Bolovani cad, se rostogolesc
În palma-mi încleştată;
Şi dinţii mi-i scrâşnesc,
Ca-ntr-un coşmar fără final;
...........................................

Dă-mi cu isop în suflet!
Să mă pot descotorosi de smoala grea,
Ce se prelinge din trupu-mi pârjolit;
Aş vrea să pot aprinde lumina,
Aş vrea să scap din închisoare
Şi de-a orbirii robie;
Să-mi dezleg degetele
Din strânsoarea lor murdară;
Larve roiesc în juru-mi,
Iar eu nu pot să mă zbat.
.........................................

Dă-mi cu isop în suflet!
Ca să simt dharma cea eternă
Din privirea Ta;
Învaţă-mă să-ţi aduc prinosu-mi,
Căci mâna dreaptă mi-e-ncleştată,
Eu nu mă pot dezlega...
...............................................

Dă-mi cu isop în casă!
Pe geam văd suferinţa;
La uşă-mi bate... Dă-mi cu isop în suflet

Poezia Andradei Badea se desfăşoara apăsat, între acumulări moderne, recente, la vârsta retoricii douamiciste...

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...