Motto: „În viaţă nu primeşti niciodată ceea ce meriţi, ci doar ceea ce negociezi.”
Thomas Edison
Mirajul majorărilor salariale a fost Fata Morgana a existenţei noastre sindicale din ultimele decenii. Speranţa irosită că ne-ar fi putut fi şi nouă mai bine. Că, în sfârşit, o să vedem luminiţa de la capătul tunelului (conform unei ziceri a lui Victor Ciorbea). Că după atâţia şi atâţia ani de bejenie, rătăcirea noastră prin pustie va lua sfârşit.
Nu are rost să o luăm pe ani şi/sau pe litere. E suficient să ne amintim amăgirile şi decepţiile majore produse de guvernările lui Radu Vasile (în iunie-iulie 1999 - o grevă zadarnică), Mugur Isărescu, cu Andrei Marga la Educaţie (ianuarie-februarie 2000 - cea mai lungă şi zadarnică grevă a personalului din învăţământul românesc din toate timpurile), Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu (greva din noiembrie 2005) etc. Alte şi alte acţiuni sindicale, mai bine sau mai puţin bine organizate: mitinguri, blocări de deschideri a cursurilor şcolare, încercări de blocare a anului şcolar etc... Unele aflate la marginea sau dincolo de marginea legii. Făcute ca să fie! Nu ca să ducă la vreun rezultat pentru aceia care-şi riscau locul de muncă şi bruma de venituri salariale! Pentru a dovedi poate zădărnicia luptei sindicale şi a ne determina să mai stăm şi pe-acasă. Flămânzi şi goi...
Nu am dus niciodată lipsă de promisiuni. Ca un făcut, cum se apropia vreo nouă campanie electorală (alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale), cum liderii noştri aflau că potentaţii zilei (care doreau să fie tot ei şi ai celei de mâine) ne umpleau podul cu promisiuni. Orice doream, părea atunci realizabil: salarii mari, sporuri şi indemnizaţii fără număr, recunoaşterea utilităţii sociale a profesiilor noastre, condiţii mai bune de muncă, reducerea numărului copiilor din clasă (mai ştie cineva ceva despre asemenea... minciunele, precum: „scăderea de la 28 la 25 de elevi” prin Programul de guvernare al Alianţei Dreptate şi Adevăr - P.N.L. şi P.D. - din toamna anului 2004!).
Amăgiri fără număr şi promisiuni deşarte! Când se părea că-l apucasem pe Cel de sus de picior, mărimile ne reaminteau repede cine suntem şi ce/cât merităm. Cum s-a întâmplat după promulgarea de către Traian Băsescu a vestitei Legi nr. 221/2008 (pentru care ne-am judecat ani buni şi ale cărei consecinţe nu au fost înlăturate nici până în ziua de azi) sau lovitura de baros care ne-a ameţit salarial pe 3 iulie 2010 (când, în loc de majorare, ne-a lovit o diminuare a veniturilor salariale cu... 25%), de care nu ne-am vindecat decât prin 2012!
Dacă noi se pare că n-am învăţat mai nimic din aceste manopere ale guvernanţilor cu destinul generaţiilor viitoare, ocârmuitorii au înţeles repede-repede cum ne pot ţine-n lanţ. Prin promisiuni rezonabile făcute slujitorilor şcolii şi amânarea sine die a soluţionării problemelor de fond ale sistemului educaţional naţional. Dacă unii adoptă o lege a educaţiei, cum ajungi la putere o ignori cât poţi de mult, o modifici prin câteva ordonanţe de urgenţă şi pe scheletul acesteia altoieşti o... lege nouă! Toate măsurile adoptate astfel de tine având sensul invers descentralizării sistemului!
Trebuie să recunoaştem că periodic am mai ciugulit câte ceva, fie pentru noi, fie pentru sistem. De fiecare dată fiind puşi în balanţă cu sistemul de sănătate. Şi, de fiecare dată, picând pe locul... trei! Dacă veniturile debutanţilor din educaţie creşteau cu 10%, cele ale medicilor rezidenţi se dublau; când noi obţineam o creştere de 2,5% (de râsul lumii!), veniturile celor din sănătate se majorau instant cu minimum... 25%!
Actualii guvernanţi au aburit geamul gazetei de perete a speranţelor noastre cu promisiunea unor creşteri salariale fără precedent. Din înălţimea gardului Ministerului Muncii, mai deunăzi, Lia Olguţa Vasilescu, ministreasa de resort, ne-a bucurat auzul cu vestea majorării salariilor noastre, astfel: dublarea celor mai mici de 4.000 de lei, creşterea cu 45% a celor până-n 7.000 de lei etc. Peste doar câteva ore şi-a nuanţat declaraţia, precizând că majorările se vor aplica eşalonat, până în anul... 2021. Un fel de adaptare la realităţile româneşti a zicalei „După noi potopul”! Toate aceste zburdălnicii verbale ale junei ministrese fac parte din abureala guvernamentală (P.S.D.+ALDE) de a realiza o nouă lege a salarizării unitare a bugetarilor, pe care s-au angajat programatic să o gate până-n iulie a.c. Asta după ce, în anul trecut, echipele noastre de negociatori sindicali s-au dat de ceasul morţii ca să mai smulgă un firfiric în negocierile zadarnice cu... tehnocraţii! Moşind împreună un proiect de lege a salarizării unitare pe care se joacă de-a majoratul... actualii!
De fapt, care-i cheia actualelor pertractări şi jocuri de-a negocierea!? Amăgirea salariaţilor din educaţie că cioara de pe gardul guvernamental este mai frumoasă decât vrabia din... cuibul sindical!? Că tot mai bine-i să ţi se promită, decât să ţi se dea!? Problema de fond este că nouă ni se promit majorări aplicabile (de) la calendele greceşti, iar celor din sănătate li se vor dubla salariile (adică înmulţit cu doi!) de la 1 ianuarie 2018! Păi, liderii noştri naţionali consideră ca fiind corectă o asemenea abordare a unor guvernanţi care, în campania electorală pentru parlamentare, au susţinut că vor asigura modernizarea cu prioritate şi concomitent a sistemelor educaţional şi de sănătate!? Ca după alegeri, să dubleze doar salariile unora - cei din sănătate - iar celorlalţi (celor din educaţie) să li se pupăzeze văzul, uitându-se zadarnic spre paştele cailor, de când ar urma să crească şi salariile lor!?
Aici trebuia să se manifeste şi să se vadă rolul de negociatori abili ai liderilor federaţiei. Care nu au zis nici pâs în faţa acestei crude realităţi! Şi care trebuie să aibă o abordare pragmatică, asumându-şi rolul de dorifori ai intereselor noastre sindicale. Pe care trebuie să-i auzim acum, exprimând public opinii despre aceste abordări şi tratamente discriminatorii. Pe tonuri autoritare, ferme şi ultimative. Astfel trebuie să se manifeste legal voinţa noastră, datorată numărului mare al sindicaliştilor din educaţie pe care-i reprezintă federaţia.
Eşecuri şi revendicări minore, parţial satisfăcute. Acesta-i bilanţul anilor din urmă ai mişcării sindicale. Şi o LEGE-CADRU nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în vigoare de la 1 ianuarie 2011), ale cărei prevederi au fost permanent modificate, dar niciodată aplicate! Prin care s-au stabilit coeficienţi de salarizare, corespunzători unor clase de salarizare (în număr de... 110)! Conform căreia, salariile de bază „se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare cu valoarea de referinţă...” (Art. 10 alin. (1)). Iar valoarea de referinţă corespunzătoare coeficientului de ierarhizare 1,00 urma să se stabilească anual prin legea pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar potrivit Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, la propunerea Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice; la data intrării în vigoare a legii valoarea de referinţă a respectivului coeficient era de 600 lei.
Legea stabilea 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare (ale căror clase de salarizare şi coeficienţi erau prevăzuţi în Anexele I-VIII), la care se adăugau 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă. Fiecare minister coordonator al fiecăruia din cele 6 domenii de activitate bugetară (printre care şi cel al educaţiei), urma să stabilească - printr-un regulament, care se aproba prin hotărâre de Guvern - locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă.
O lege născută moartă, a cărei soartă nu i-a mai interesat pe vremelnicii guvernanţi! Pentru că prevederile acesteia nu s-au respectat, fiecare categorie socio-profesională valorificându-şi sau nu potenţialul de negociere pentru a obţine creşteri de salarii. Şi fiecare dintre guvernele care s-au succedat la conducere - de fiecare dată - şi-a îndreptat prioritar atenţia spre alţii. Ale căror salarii creşteau fără oprire. Precum voinicul din poveste. Că, slavă Domnului, motive se găseau. Doar pentru prea mulţii (după unii) slujitori ai unui sistem care nu prea mai interesează pe nimeni dintre potentaţii de ieri sau de azi, cel educaţional zic, nu se găseau decât soluţii de avarie! Aceştia rămâneau mofluzi, continuând să-şi facă... datoria faţă de un stat care nu le-a plătit niciodată corect prestaţia profesională, pretinsă a fi... prioritate naţională!
Dacă nu vrem să mai fluierăm a pagubă în următorii 5-10 ani, aşteptând să ni se arunce resturile unor festine de la mese la care de fiecare dată-s alţii, avem ocazia să dovedim că reprezentanţii noştri sindicali stăpânesc şi mânuiesc cu abilitate tehnica ducerii şi finalizării unor negocieri delicate, obţinând maximum de profit salarial pentru cei care i-au mandatat.
Că dacă vor continua să fie doar cureaua de transmisie a comunicatelor/informaţiilor care ne sunt remise de guvernanţi, nu-i mai vedem bine! Şi nu din cauza noastră.
Aleşii noştri nu trebuie să uite că negocierea înseamnă să obţii maximum posibil de la oponentul tău. Nu doar să fii de acord cu ce-ţi oferă acesta. Că doar nu-ţi dă nimic de la el!
Cu atât mai mult cu cât alor lor nu le-au refuzat nimic. Nici măcar dreptul de a sta la răcoare!
