Opinii

 

Vâlcea, între economie pe butuci şi gaură neagră pe drapel

Oltchim a ajuns la răscrucea la care ar fi trebuit să poposească cu ani în urmă. Încercările de privatizare derulate de-a lungul anilor în România au dat de multe ori chix, în unele cazuri, nu prea multe din nefericire, au dat rezultate pozitive. Pe platforma chimică din sudul Râmnicului, exemplul pozitiv îl constuituie USG-ul. Uzina Sodică cumpărată într-un final de polonezii de la Ciech nu a explodat într-o super afacere, dar trăieşte în limite contabile bine stabilite, menţine un număr de peste 110 de muncitori şi nu apelează la metoda cerşitului prin ministere, având un capital majoritar străin.

În cazul Oltchimului, în 21 de ani de conducere sub mâna forte a lui Constantin Roibu, orice încercare de a redimensiona „mamutul” chimic, prins încă într-un sistem industrial integrat de sorginte socialist-ceauşistă, a fost însoţită de un imens cor de bocitoare care au declarat compania drept unica speranţă de menţinere a unei economii vii în judeţ. Privatizarea Petrom şi închiderea unor secţii de la Arpechim a arătat cât de vulnerabilă este o astfel de societate comercială care decenii întregi a fost obişnuită să primească materia primă şi utilităţile pe baza blazonului şi mai puţin a realităţii economice reflectate de balanţa venituri-cheltuieli. Oricum, până la mijlocul deceniului trecut, Oltchim, în calitate de holding agro-chimico-alimentar, ajunsese deja să fie privit ca „maelstromul” economiei româneşti, deţinând la un moment dat aproape 8% din datoria externă a ţării prin contractele de împrumut cu garanţii guvernamentale. Unica speranţă de menţinere a economiei vâlcene este de mai multă vreme un punct nevralgic al economiei naţionale.

Populismul afişat ba de către sindicate, ba de politicienii de mucava, cu încercări disperate de a bloca un proces normal de intrare într-o zonă a economiei reale de piaţă nu ar avea ca efect decât afişarea pe post de stemă a judeţului a unei găuri. Nici măcar una care să devină iconică precum gaura unei steme lipsă din tricolor. Doar una neagră, hâdă şi arătând în continuare incapacitatea factorilor de decizie de a tăia în carne vie pentru a salva viitorul apropiat al celor care muncesc într-adevăr în Oltchim. Cu 3.300 de angajaţi, din care o treime sunt directoraşi, şefi de secţii, băgători de seamă ai şefuţilor sau te mai miri ce funcţie de conducere inventată în clica ce a împânzit combinatul vâlcean, este greu de crezut că Oltchim va putea rămâne în structura actuală. Pe de altă parte, nevoia îl învaţă pe om. Prefer oricând o perioadă de doi-trei ani de creştere a şomajului în judeţ, chiar de punere a economiei locale pe butuci, urmată de o perioadă de redresare şi de independenţă faţă de un mamut industrial ramolit, în locul unei incertitudini continue şi a unui vortex de bani plasat în mijlocul Vâlcii.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...