Casa Dican, unde Gheorghe Dican bulversează formele, ba chiar le corupe, metabolizând experienţe culturale autentice, în aşa fel încât fiecare frază picturală, arhitecturală, să fie un spectacol, are o certitudine laică, doamna Elena Dican, autoarea, acum, a volumului: “De m-aş fi numit Şeherezada” (1916).
Pariul Casei Dican ar putea fi ecuaţia Narcis-Pygmalion. “Zeii l-au pedepsit pe Narcis, îndrăgostit de propria reflexie, dar i-au împlinit dorinţa lui Pygmalion, îndrăgostit de propria creaţie”.
Alternanţa reflexivitate-construcţie, vorbim despre complexul tematic, nu despre estetica lui, aduce în scenă textul Elenei Dican, scris cu umanitate inconturnabilă. O linişte domestică, comestibilă, ordonează cuvintele pentru a propune un mesaj retro, întremător.
Figura retorică este a caligrafiei şi catagrafiei. Povestea de dragoste din jurul Dorei este caligrafie, cea despre moartea lui Trică, catagrafie. Trimiterile spre Bator, din Fefeleaga, învăluiesc vital trama epică. Bator, murgul Auricăi, este altceva.
Textul: “Aşteptare” alternează caligrafia şi catagrafia, inserând şi segmente ideologice. Gheorghiţă îşi va fi adâncit privirea în: “ochii albaştri” ai lui Georgică. Şi se va fi minunat, de sub privirea lui, de tot atâtea ori, de albastrul şi de înaltul necuprins al cerului.”
Eroism juvenil, între atâtea pagini, care nu vor deveni palimpsest, din cartea liniştitoare a Elenei Dican.
Nu vor deveni palimpsest nici paginile despre: “O imagine a unui altfel de Nevermore”, despre pământul ajuns pârloagă, despre iubirea de pământ pentru care o iei şi razna, despre cădere în lumea politică.
Retorica din tipologia caligrafiei şi catagrafiei întâlnită în textele Elenei Dican inserează în existenţa Casei Dican artifexul, obiectul făcut, artefactul bine temperat, rămânând ca artistul Gheorghe Dican să corupă semnificantul, încărcând erotic cutuma, printre metamorfozele perfide ale istoriei.
