Unul dintre conceptele care structurează lumea, istoria, cu poveştile ei salvatoare şi rezumate pustiitoare, este ceea ce spunem, încă, cu umanitate: CASA Robert Etienne în Viaţa cotidiană la Pompei (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, cu o prefaţă de Răzvan Teodorescu, unde istoricul român se prevalează de un limbaj regretabil, o mentalitate păgubitoare, care, în timp, pe lângă zonele relativ emergente, benefice, va răspândi germenii ideologiei ceţoase, comuniste) salvează conceptul de palimpsest, instituind, prin descriere şi tandreţea erudiţiei, tandreţea mesajului, unde povestea salvează de moarte, iar rezumatul, în afara gramaticii, gramaticalităţii, morfologiei culturii, este deşertul vieţii. Aşa teoretizează, în acest sens, Ernst Bernea despre Muzeul Ţăranului Român, unde fiecare element, fiecare structură, de fapt, metastructură, prinde semnificaţie din informaţie, despre care am discutat şi altădată.
Casa teoretizată de R. Etienne este diferită de cea amintită aici, teoretizată de şcoala de sociologie românească, cum e şi firesc, sunt despărţite de aproape milenii de arhitectură, de cod cultural, incomparabile, dar şi una şi alta au ceea ce s-ar putea numi suflet (tymos). Sufletul, atunci şi acum, avea libertatea privirii, prin spaţii ample, tandreţea conceptului, unde profesioniştii amenajează interioarele, prelungindu-le în natura naturală, prin grădini, prin florile de apartament, prin aranjamentele florale ca arhitectură, prin opere de artă, completând sau structurând o existenţă, prin spiritul critic pliat în funcţie de recesiuni economice sau ale destinului, prin arhitectură.
Vorba lui Martin Heidegger: “în chip poetic locuieşte omul”, “desprinsă dintr-o poezie târzie a lui Holderlin”, “În dulcele azur înfloreşte turla bisericii cu sclipiri de metal” ar putea sugera ce înseamnă “locuire”: “locuirea noastră actuală este hărţuită de muncă, este instabilă din pricina goanei după avantaje şi succese, ţinută sub ceaţă (Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu traduc “ţinută sub vrajă”, ceea ce n-ar fi în spiritul textului...) industriei plăcerilor şi a recreării”.
Locuirea este un fenomen complex, a locui în lume în chip poetic nu înseamnă a fi rupt de real, a nu vedea: “în ce condiţii istorice şi sociale se desfăşoară viaţa oamenilor de astăzi, a colectivului, cum obişnuiesc sociologii să o numească”.
Înseamnă, însă, în conceptul lui M. Heidegger, trecut prin Holderlin: “Fără doar şi poate, vorba lui Holderlin, nu afirmă că «a locui» înseamnă a fi proprietarul unei locuinţe”.
Kierkegaard fusese mai tranşant: nu contează posesiunea, ci bucuria imaginarului posesiunii. De fapt, filosoful nu discută despre proprietate, care este un concept al stabilităţii, imperial pentru sufletul uman, proprietatea are un grădinar, care se aproximează prin colo-colere, colui, cultum, posesia incumbă barbarul, castratul, incapabil să cunoască stilizarea şi hieratismul, mucenicia trupului şi construcţiei, în care divinitatea îşi desăvârşeşte perfecţiunea.
Revenind la aserţiunile lui M. Heidegger, prin metamorfozele fişei de lectură, reţinem: “existenţa umană” se instituie pornind de la esenţa locuirii, “trebuie să gândim esenţa creaţiei poetice ca pe o activitate care lasă să survină locuirea sa. Căci omul îngrijeşte lucrurile care cresc pe acest pământ şi ocroteşte ceea ce îi parvine prin creştere (das Zugewachsene). Îngrijirea şi ocrotirea (colere, cultura) reprezintă forme ale construirii.
Omul construieşte în sensul lui aedificare, nu spontan, ci prin caznă. Omul are merite doar în sfera purei cazne. Dar omul are totodată posibilitatea ca în sfera purei cazne, pornind de la ea şi trecând prin ea, să îşi îndrepte privirile către cereşti (die Himmlischen). Dimensiunea nu se naşte prin aceea că cerul şi pământul sunt, fiecare, întoarse unul către celălalt.
Esenţa Dimensiunii este conferirea intervalului, adică a înălţării către cer ca o coborâre înspre pământ, conferire ajunsă în lumină şi astfel pe deplin măsurabilă...
“Locuirea omului rezidă în măsurarea cu ajutorul privirii care se înalţă, deci în măsurarea Dimensiunii căreia îi aparţin deopotrivă cerul şi pământul... Creaţia poetică este cea care aduce omul pe pământ, către pământ, îl aduce astfel în locuire:
“Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte
Omul pe acest pământ...”
Omul fiinţează ca cel care este muritor. El a primit acest nume deoarece are putinţa de a muri. Omul este singurul care moare, şi moare fără încetare, atâta vreme cât sălăşluieşte pe acest pământ, atâta vreme cât locuieşte. Dar locuirea sa rezidă în poetic. Holderlin vede esenţa poeticului în luarea măsurii prin care se împlineşte măsurarea delimitativă a fiinţei umane. Zeul prezent în acest context este, cum a spus filozoful, închiderea ce se deschide, deschiderea ce se închide. Folosim cuvântul imagine pentru a denumi înfăţişarea şi aspectul unui lucru. Esenţa imaginii este: a face ca ceva să fie vizibil. Copiile şi imitaţiile nu sunt în schimb decât variante degenerate ale imaginii autentice. Rostirea poetică conţinută în imagini strânge laolaltă într-o unică expresie luminozitatea şi ecoul strălucitoarelor apariţii cereşti, întunericul şi tăcerea a ceea ce este străin”. Străinul ne intrigă pentru a putea deveni apoi familiar. Povestea de dragoste se naşte în exil pentru a intra apoi în familiaritate. Toate se întâmplă sub “umbra nopţii”. Omul poate locui în măsura în care poate construi şi acum putem vorbi despre adevăratul sens al construcţiei, adică a locui în lume în chip poetic. Luând măsura raportării la cer şi destin aşa cum o făcuse şi regele Oedip, chiar dacă putem spune că a avut un ochi mai mult. Aşadar, omul, prin arhitectură şi celelalte, arhitect, artifex, locuind atâta timp cât există graţia, bunăvoinţa, pura bunăvoinţă, care cheamă sensurile lumii, locuind “în preajma inimii” în aşa fel încât să se orienteze către măsură, către măsurare, către locuire, construire, gândire, semnifică “o viaţă care locuieşte”. Măsurarea este semnificaţia fundamentală, esenţa ei este vastitatea, deschisul, cercul de lumină, care se întinde şi se lărgeşte în vastitate.