Într-un interviu de suflet acordat Săptămânii în Oltenia, Emma Zeicescu povesteşte de ce nu ar putea să fie un copil în epoca Facebook, care este cea mai mare nevoie a sa, de ce iubeşte toamna şi ce înseamnă să construieşti o lume mai bună. Frumoasa realizatoare TV de la Realitatea mărturiseşte cât de greu este să zâmbeşti mereu, care este cea mai mare gafă comisă în direct, despre lucrurile sale de suflet şi despre un „2012 exorcizant”. Află dintr-un dialog neconvenţional pentru ce i-ar trebui Emmei o baghetă magică şi pentru ce destinaţie şi-ar lua bilet doar dus.

A.C.: Emma este născută puţin după mijlocul toamnei. În afară de faptul că are de sărbătorit o vârstă, ce semnificaţie are pentru ea perioada aceasta din Septembrie?
E.Z.: Emma iubeşte toamna, nu doar pentru că este născută toamna. Iubesc anotimpul acesta pentru culorile lui ruginii, pentru aerul uşor parizian şi pentru melancolie, ca stare. Îmi place toamna tocmai pentru că predispune cumva, cel puţin în cazul meu, la introspecţie. Şi ploaia, da! Ce frumoase sunt iubirile toamna! Nimic nu se compară cu un sărut în ploaie! Vezi, avem nenumărate motive să declarăm iubire toamnei. Nu ştiu dacă mi-aş fi dorit să mă nasc într-un alt anotimp, pentru că ea, toamna, mi se potriveşte ca o mănuşă.

A.C.: Povesteşte-mi de ce ai ales pupitrul ştirilor. Cum se împacă sensibilitatea unui designer cu pragmatismul jurnalismului?
E.Z.: Uneori am senzaţia că nu se împacă prea bine (râde). Poate doar se completează. Am ajuns să cred că suntem făcuţi din mai multe tipuri de aluat. Pupitrul ştirilor presupune o abordare pragmatică, serioasă, extrem de raţională a lucrurilor, calm şi stăpânire de sine în situaţii de tip breakingnews. Cu designul e altceva. Acolo e partea frumoasă a lumii. Este culoarea, sensibilitatea. Aş fi tentată să spun că acolo sunt mai mult EU. Dar EU-ul ăsta a trebuit să înveţe să fie şi foarte pragmatic şi direct tocmai pentru a rezista într-un sistem complicat. Cumva, poveştile copilăriei ne învaţă că ar trebui să fim buni, să ţinem drumul drept. Viaţa te învaţă însă să ai tărie dacă vrei să ajungi la capătul drumului.

A.C.: Te văd zâmbind mereu. Cam cât de dificil este să îţi păstrezi acelaşi tonus şi aceeaşi seninătate în emisie, în ciuda faptului că, la fel ca toţi oamenii, în viaţa din spatele micului ecran trebuie să faci faţă unor încercări grele?
E.Z.: Uneori nu îmi iese. Uneori se vede că nu îmi vine să zâmbesc pentru că poate încercările din viaţă sunt destul de complicate. Se întâmplă însă ceva în emisie. Odată cu ora 16.00 când intru în direct, împreună cu Cosmin Stan în Newsroom începe o nouă „lume”. Este segmentul pe care ştiu că îl urmăresc cei de acasă şi atunci, din respect pentru ei, trebuie să fim luminoşi. Şi asta ne ajută şi pe noi să mai uităm din probleme. Şi da, noi chiar zâmbim pentru că facem o echipă bună şi cumva pare că suntem mereu puşi pe şotii! (râde)

A.C.: Înainte să ajungem acolo unde ne dorim, probabil că toţi avem un mentor, un exemplu pe care îl urmăm. În cazul tău, cine a fost acel îndrumător faţă de care, profesional vorbind, încă păstrezi admiraţie si, de ce nu, recunoştinţă?
E.Z : Nu am un anume mentor, am mai mulţi. Am „furat” în viaţa asta de la fiecare coleg pe care îl urmăream făcându-şi treaba. Cei cu care am lucrat în ultimii 12 ani sunt cei de la care am învăţat zi de zi. Fiecare are felul lui personal de a face jurnalism. Îmi place să cred că am nevoie să învăţ continuu. Când te opreşti din cunoaştere, te opreşti din viaţă. Eu aşa cred! Există un om pe care l-am respectat mereu ca om de televiziune. Andreea Esca. Da, ea este un model!

A.C.: Deşi fiecare emisiune este gândită în detaliu, uneori există şi mici scăpări în direct. Care este bâlba care ţi-a dat bătăi de cap şi care este cel mai haios moment de care îţi aduci aminte?
E.Z.: Ei, pentru cei de acasă lucrurile trebuie să fie foarte clare. Da, uneori nu ne ies nici nouă cuvintele. Da, uneori poate eşti prea relaxat şi poceşti cuvintele. În cazul meu, una dintre gafe s-a produs tocmai pentru că eram prea relaxată. Analizam situaţia din Grecia, unde măsurile de austeritate îi scoseseră pe oameni în stradă. Şi m-am trezit vorbind: „Da, situaţia din Grecia este cu adevarat NASOALĂ” ( râde). A sunat rău, a sunat foarte natural, chiar prea natural. Aşa că eu, când o mai dau de gard, zâmbesc, ca o recunoaştere a faptului că ştiu că am greşit şi merg mai departe. Cu toţii greşim. Nu fac o tragedie din asta. Cei de acasă sigur ne înţeleg. Mi-ar plăcea să îi şi aud râzând în studio.

A.C.: Emma, care sunt calităţile pe care o femeie nu trebuie să şi le piardă niciodată şi când o femeie devine doamnă?
E.Z.: O femeie are căldură, bunătate şi simţ matern. Cred că nu aş vrea vreodată să pierd lucrurile astea. Chiar şi aşa sensibile, prea sensibile, cum sunt femeile uneori, avem farmecul nostru. Dar viaţa ne-a învăţat să ne punem o platoşă pentru că uneori existenţa este extrem de dură, iar competiţia din lume la fel. Aşa că am lăsat în coşul personal, pe lângă feminitate, afecţiune şi duritate, stilul direct, personalitatea specifică şi naturaleţea de a fi sarcastică uneori. Şi cine mă place, mă place aşa! Mai este ceva ce cred că femeile ar trebui să nu piardă. Niciodată! Simţul umorului. Fără o glumă, fără să râdem, fără autoironie suntem pierduţi. Cred că o femeie este o doamnă cu adevărat nu atunci când devine maritată, ci atunci când are în suflet nobleţe, generozitate şi altruism. A fi doamnă presupune diplomaţie, eleganţă şi mai presus de toate, inteligenţă.

A.C.: Dacă ar fi să o ia de la capăt, ce ar schimba Emma la ea şi ce ar păstra?
E.Z.: Dacă aş lua-o de la capăt, aş face cursuri de pictură, croitorie şi balet. Sunt lucrurile pe care le regret cel mai tare. Aş păstra joaca cu cazematele, frunza, leapşa, elasticul şi preşuletul pentru că nu mă văd ca şi copil în epoca Facebook.

A.C.: Mărturiseşte-mi un lucru pe care până acum nu l-ai mai spus nimănui!
E.Z.: Sunt un om secretos. Apleacă-te, îţi spun la ureche! Să nu mai spui la nimeni!

A.C.: Fecioarele, deşi au un spirit analitic dezvoltat, nu se împacă bine cu planurile, însă îndrăznesc să te întreb: care sunt aspiraţiile tale în viitorul apropiat?
E.Z.: Îmi doresc acum să îmi iau casa mea. O garsonieră unde să fie cuibul meu. Doar al meu. Am mare nevoie să am locul meu, unde să îmi pun amprenta. Şi cred că asta se va întâmpla cu ajutorul lui Dumnezeu foarte curând. Am găsit ceva drăguţ, lângă parc, cu aer boem şi o măsuţă pentru cafea. Aceasta este prioritatea mea acum. În rest, toate au sensul lor, drumul lor, logica lor. Aleg cine face parte din viaţa mea, în ce măsură şi până când. Trăiesc astăzi şi este foarte relaxant să nu mai fac planuri. Hai să fim serioşi, planurile sunt inutile. Viaţa ne demonstrează mereu că le poate schimba într-o secundă. Deci am multe de făcut şi mai multe de trăit! ( râde)

A.C.:Care este obiectul cel mai drag şi ce mărunţişuri ai păstrat cu tine de-a lungul vremii pentru a-ţi aduce aminte de clipe frumoase?
E.Z.: Am o cutie cu amintiri. Eu ţin foarte mult la amintirile din viaţa mea, la oamenii care mi-au fost cândva aproape, la scrisorile lor, la cadourile lor, la mici obiecte care îmi aduc aminte de ei şi de situaţii. Acolo e o parte din sufletul meu şi din sufletul lor. Sunt un om recunoscător. Am avut noroc în viaţă să cunosc oameni frumoşi de la care am „furat” câte ceva. Îi port în suflet pe toţi. Ţin foarte mult şi păstrez cu mare drag obiectele dăruite de mama mea, de sora mea, de cei care fac parte din familia mea. Aproape în fiecare zi port la mână brăţara adusă de sora mea, Paula, de la Londra. Ea a fost în perioada asta unul dintre cei mai importanţi stâlpi ai mei. Love you, Sisi!

A.C.: Personal, am încercat la un moment dat să creionez cele mai importante lucruri din evoluţia unui om. Sigur, nu le-am putut puncta pe toate, dar te întreb pe tine: ce contează cu adevărat în viaţa asta?
E.Z.: Ştiu că poate sună egoist, dar în primul rând, în viaţa mea sunt EU. Cine a spus că înainte să-i iubeşti şi să-i preţuieşti pe alţii trebuie să înveţi să te iubeşti şi să te preţuieşti pe tine, avea mare dreptate. Ne criticăm uneori cu prea mare duritate, trebuie să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem. Cu defecte, calităţi. Suntem oameni. În rest, din viaţa mea NU trebuie să mai facă parte frica, laşitatea, comoditatea, nefericirea şi lamentarea. În viaţă, luptătorii sunt cei care ajung la destinaţie. Aşa că lucrez cu mine în fiecare zi.

A.C.: Că ne place sau nu, ne ducem existenţa într-o societate în care se pierd valori, se încalcă reguli minime, se deteriorează sensuri. Care sunt acele principii de care nu ar trebui să ne îndepărtăm, pentru a schimba ceva în lumea asta prăfuită?
E.Z.: Eu pledez de când mă ştiu pentru bunătate. Este principiul cel mai sfânt cu putinţă. Este rostul vieţii. Nu averea, nu trufia, nu vanitatea sau invidia ne ajută. Dar suntem oameni şi uneori suntem un pic din toate. Ştii, eu cred că misiunea mea este să dau mai departe. Să împart celor tineri ceea ce viaţa m-a învăţat. De asta, într-o zi am să şi predau televiziune. Cât despre principii, lucrurile sunt simple. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Simplu, nu?

A.C.: Gazetăria ne învaţă lecţii dure, pentru că înainte de a ajunge undeva sus, toţi suntem reporteri. Vedem întâmplări pe care alţii nici nu şi le imaginează. După ani buni de experienţă, îmi poţi spune ce înseamnă să construieşti o lume mai bună?
E.Z.: O lume mai bună înseamnă o lume cinstită, în care nu trebuie să existe minciună, violenţă, război sau crime. Oh, tare aş vrea să am o baghetă magică! Să pot să schimb cursul istoriei şi să nu mai vorbim de oameni sacrificaţi în bătăliile altora. O lume mai bună este o lume în care avem mai multă răbdare în trafic, o lume în care nu suntem impulsivi, ci diplomaţi, o lume cu zâmbete, nu încruntare, cu iubire fără de trădare şi speranţă fără deziluzii. Da, sună bine! Dacă o găseşti, ia-mi şi mie un bilet... doar dus!

A.C.: Pentru că pe 18 septembrie este ziua ta, nu am să te întreb dacă ai făcut un bilanţ sau dacă ai vreun regret. Am să te rog însă a-mi explica ce s-a strâns minunat în spatele unei cifre. Şi profit de ocazie pentru a-ţi ura în numele echipei Săptămâna în Oltenia, mulţi ani care să îţi lase la uşă dorinţele tale gata împlinite.
E.Z.: Anul acesta a fost o revelaţie. A fost anul încercărilor, al lecţiilor amante, al schimbărilor venite fără prea multe discuţii. A fost un an exorcizant, dar care m-a învăţat că acum, la 32 de ani, trebuie să nu mai repet greşelile trecutului. Aş fi nedreaptă cu 2012 dacă nu aş spune că, în ciuda tuturor încercărilor, nu a fost şi un an al speranţei şi al luminii. Bilanţul de anul ăsta iese pe minus, dar lasă loc unui 2013 cu mult potenţial. Să trăim frumos! De fapt, cu toţii ne dorim doar asta! La mulţi ani şi ţie draga mea Andreea, cea pe care o citesc de atât timp cu mare plăcere.