Motto: „Îi poţi prosti pe toţi un timp, îi poţi prosti pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul.”
Abraham Lincoln

Adăugarea câte unui an în buchetul celor care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 prilejuieşte ţinerea unor discursuri omagiale sforăitoare, organizarea unor emisiuni TV în care, în cele mai multe cazuri, se folosesc doar două culori: roşul şi rozul! În general, politicienii văd totul în roşul „împlinirilor măreţe” şi în rozul speranţei pe care, într-o bună zi, ne promit că ne-o vor împlini tot ei. Adică, toţi „aşezaţii” de pe băncile puterii sau de pe cele ale opoziţiei: pesedişti, foşti uneperişti, aldişti (foşti pelerişti+peciştii „reformaţi”), liberali, udemerişti etc. Nimic nou la orizontul angajamentelor formale.

Prin discursuri patetice, lipsite de substanţa sincerităţii crezului şi de cea a autenticităţii mesajului (repetând unele platitudini din discursurile, expozeurile dinozaurului moşiliescian şi ale acoliţilor acestuia), politicieni interesaţi s-au transformat în portdrapelul cinstirii „memoriei sacrificiului suprem al revoluţionarilor eroi care şi-au dat viaţa pentru libertatea de care ne bucurăm noi astăzi”, prin alocuţiuni bombastice şi lemnoase exprimând recunoştinţa profundă... etc.
În „lecţia” anuală de istorie pe care ne-o ţin tot felul de răsuflaţi, ni se repetă că „revoluţia Română din 1989 a început printr-o serie de proteste, lupte de stradă desfăşurate între 16 şi 25 decembrie 1989”, lupte care „au dus la căderea regimului comunist din România”. Dacă nu ar mai exista oameni care să ştie ce s-a întâmplat de fapt atunci, ne-am putea imagina revoluţionarii dezlănţuiţi fugărindu-i, prinzându-i şi exterminându-i fără milă pe liderii comunişti, declaraţi ad-hoc drept singurii vinovaţi de toate relele pe care le cunoscuse ţara în deceniile anterioare!

De fapt, asemenea ipochimeni nu fac altceva decât să dea glas „istoriilor” inventate la institutul prezidat de către „patriarhul” Ion Ilici Iliescu. Cel care se face că nu ştie că „revoluţia”, atâta câtă a fost, a fost confiscată grabnic de către nomenclaturiştii şi securiştii care s-au deghizat instantaneu, devenind „apostolii” diseminării capitalismului şi democraţiei! Şi care au sacrificat mulţimii doar câţiva politruci din vârful ierarhiei comuniste, suficient de compromişi pentru a mai putea juca vreun rol în piesa „implementării” libertăţilor fundamentale în Grădina Maicii Domnului! Toţi ceilalţi (copiii, nepoţii, alte rude şi neamuri ale nomenclaturiştilor etc.) s-au aşezat cuminţi sub patrafirul ideologic al noului lider al regimului „democraţiei originale”, încercând să profite cât mai mult de regimul instaurat de acesta, fundamentat teoretic doar pe „sărăcie şi decenţă”! Ca şi cum „anticomuniştii” iliescieni, apăruseră din spuma mării sau din roua dimineţii, şi nu erau moştenitori de drept ai unor vechi tradiţii de luptă cu burghezo-moşierimea!

Există încă suficient de mulţi ciumpalaci interesaţi care consideră că evenimentele desfăşurate în Bucureşti în acele zile din decembrie 1989 (punerea pe fugă a lui Nicolae Ceauşescu, urmată de prinderea şi execuţia cuplului dictatorial), au reprezentat „deznodământul revoluţiei”! Şi cu asta, basta!

În ce ne priveşte, noi credem că poate doar sfârşitul „revoluţiei” lor!

Trebuie să le spună cineva acestor profitori (şi să le repete obsedant) că, de fapt, Crăciunul însângerat din 1989 nu a fost decât „epilogul”, „sfârşitul”, „încheierea”, „finalul” luptei lor pentru putere, iar nu sfârşitul revoluţiei noastre! Pe care, cei din ceata lui Ilici, Năstase, Ponta şi toate derivatele lor politice, au transformat-o într-o tranziţie prelungă a transferării bogăţiei şi proprietăţii incerte a „întregului popor” în proprietatea exclusivă a lor! Asta a fost şi este „revoluţia” lor! Pentru că despre revoluţia „noastră” nu putem vorbi la timpul trecut nici după 27 de ani! O proiectăm încă într-un viitor incert, sperând să fie una a „bunului simţ”! Sau o alta, pe care s-o înfăptuim împreună cu tinerii care nu mai au răbdarea pe care am avut-o noi. Şi care au început să simtă altfel gustul plimbărilor stradale cu iz de mânie şi revoltă spontană!
Jupânii faptelor odioase din decembrie 1989 încearcă să justifice victimele din acele zile şi nopţi prin „haosul” care se produce în asemenea momente revoluţionare! Care, zic ei, asemenea unui cataclism natural imprevizibil, a lăsat în urmă aproape 1.200 de morţi! Şi alte sute de răniţi. Oameni nevinovaţi, cei mai mulţi dintre ei devenind victimele intenţionate ale nomenclaturiştilor, interesaţi să justifice elanul de încercaţi căţărători în copacul noii puteri!

Autorii nejudecaţi ai acestui genocid se mai mândresc şi astăzi că „specificul” acestei revoluţii constă în faptul că România a fost singura ţară fostă comunistă „care a trecut printr-o revoluţie violentă, soldată cu morţi, răniţi, arestaţi, torturaţi”. Ca şi cum acest deznodământ tragic, nedecontat încă de nimeni, ar fi un fapt demn de toată lauda! Pentru cei care l-au comandat şi care au beneficiat de el, a fost de bun augur. Dar pentru milioanele de români, care s-au trezit „călăriţi” de aceiaşi exterminatori în folos propriu ai avuţiei întregului popor, cum a fost!? Suntem prea mulţi cei care ştim răspunsul corect la această întrebare ca să ne mai lăsăm păcăliţi.

Îi mai încearcă nevoia să rememoreze drumul care a fost parcurs de societatea românească în aceşti 27 de ani postrevoluţionari, împăunându-se cu „panaşul” roşu al patentului obţinut pentru „împlinirile măreţe” din deceniile din urmă, aburindu-ne cu declaraţii sforăitoare despre cât de mult şi cât de bine este schimbată România de astăzi (din punct de vedere politic, economic, cultural, al libertăţii de exprimare şi de circulaţie etc.), beneficiind „de o economie de piaţă funcţională şi de un regim politic profund democratic”. Vorbe care nefiind urmate şi de fapte pe măsură, au alungat din ţară peste două milioane de români.

După 27 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi în perioada următoare, în calitate de participant la bruma de evenimente „revoluţionare” care s-au desfăşurat atunci în urbea noastră patriarhală, consider că a trecut din nou pe lângă noi ocazia de a le spune răspicat tuturor acestor pseudo revoluţionari profitori că a sosit momentul să se termine odată cu pomenile cerşite din bani publici de „luptători cu merite deosebite”, precum şi cu acelea pentru pomanagiii de orice fel, care agină după sinecuri pentru contribuţia lor „decisivă” la acelaşi eveniment „revoluţionar”! Dacă mai ştiu şi mai pot, toţi aceşti pomanagii ordinari ar trebui să deprindă şi să practice o meserie, din care să câştige ca să trăiască cinstit. Să nu mai stea cu mâna întinsă tot felul de „revoluţionari” şi „rezervişti”, folosiţi drept „coloana a cincea” de către sponsorii lor politici de ieri, de astăzi şi de mâine! Care îi scot în toiul iernii să mitingească în stradă (aşa cum s-a întâmplat în ianuarie 1999 sau în ianuarie - februarie 2012) ca să determine căderea câte unui guvern în schimbul obţinerii unor favoruri, că aşa este în democraţia noastră originală şi cleptocratică!

Istoria va reţine doar că, spre deosebire de revoluţia din 1821 (al cărei lider, Tudor Vladimirescu, a îmbrăcat – la propriu – „cămaşa morţii”), evenimentele din România sfârşitului de an 1989, s-ar fi petrecut indiferent de „pohta” şi „vrerea” monomului de nomenclaturişti interesaţi doar de preluarea şi prezervarea puterii de stat! Indivizi care au recurs la gloanţe împotriva propriului popor nu pentru a zdrobi rezistenţa disperată a regimului totalitar ceauşist, ci pentru a putea stăvili elanul unor oameni dornici de libertate. Pe care, învingătorii de ieri şi de azi, le-o tot administrează în doze homeopatice!
Să fim serioşi măcar acum, după 27 de ani de la… loviluţie (adică, o lovitură de stat, altoită kaghebist pe o brumă de mişcare revoluţionară). Pentru că atunci, în spatele uşilor bine închise, doar unii s-au luptat între ei pentru ciolane, dar asta nu se pune şi nici nu se mai spune! Ceilalţi, cei ieşiţi atunci la promenadă sau la cumpărături, s-au ales cu praful de pe toba folosită de gargaragiii de profesie pentru a face cunoscute marile succese şi victorii ale celor în numele cărora tot perorează inutil!

Adevărul este că în decembrie 1989 „poporul român” (în ansamblul celor peste 22 de milioane de oameni câţi erau atunci în ţară) a avut altceva mult mai bun de făcut: pregătirea sărbătorilor de Crăciun şi de Revelion (fiindcă proaspeţii „iemanaţi” au deschis larg baierele pungii bugetare, făcându-i pe bieţii cetăţeni români, deprinşi cu statul la coadă, să-şi cheltuiască bruma de economii pe produse agro-alimentare de sezon, care până atunci fuseseră prohibite pentru ei), precum şi dobândirea treptată a deprinderii de a urmări la „Televiziunea Română (devenită, sanchi!) Liberă”, desfăşurarea unor evenimente telenovelistice şi istorice garantate ca fiind „irepetabile”!

„Păcat, păcat de sângele vărsat” de cei peste 1.200 de oameni, deveniţi victime colaterale nevinovate! Cei mai mulţi dintre ei fiind transformaţi în „eroi”, ca urmare a „vitejiei” fără seamăn dovedită de o parte a Armatei Române! Care i-a împuşcat nu pe vreun câmp de luptă, ci pe stradă, în propria lor casă, în grădină, în apartament etc.; trăgând cu toate mijloacele de foc din dotare în chiar propriul popor, pe care trebuia să-l apere de nişte inamici şi terorişti... inexistenţi! Un asemenea comportament, indiferent de scuzele şi explicaţiile jenante pe care le tot încearcă unii sau alţii, este suficient pentru a întina pentru vecie imaginea armatei, care ar fi trebuit să fie doar apărătoarea poporului!
Până acum nu s-a auzit un singur glas autorizat care să condamne oficial faptul că atunci, în urmă cu 27 de ani, ofiţeri români au ordonat şi/sau au tras, şi soldaţi români au executat ordinele lor criminale de a trage în fraţi, în părinţi şi/sau în copii! Militari care au deschis focul în plin, trăgând în oameni nevinovaţi, care n-au mai avut timp să se gândească la faptul că murind vor deveni EROI!
Oameni care nu au ieşit în stradă cu gândul de a deveni… Eroi!
Şi pentru a căror moarte nu răspunde nimeni de atâta timp.

Au tras fără somaţie în oameni care veneau spre ei cu flori în mâini! De eroismul şi de meritele cărora s-au folosit, şi pe umerii cărora s-au cocoţat hulpavii profitori ai jertfei acelor tineri!
Cei care astăzi, de prin studiourile unor televiziuni de casă, ne ţin lecţii despre… „revoluţie” şi libertăţile pe care ni le-ar fi adus!
Tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei pe care i-au martirizat nevolnicii care au comandat şi cei care au tras în ei! Şi pe care, până acum, nu i-a întrebat nimeni de nimic! Jucându-se de-a prescrierea respectivelor fapte, ca şi cum - în decembrie ’89 - ne-am fi luptat cu morile de vânt!
Cum să-i întrebe cineva de ceva, tocmai pe ei, cei care se pretind că sunt artizanii… libertăţii noastre!?
Când, cum şi cui să pretindem să ni se facă dreptate, atâta timp cât „armata (a fost şi încă mai) este cu noi”!? Mă rog, a fost doar cu unii dintre noi şi-a rămas tot cu... ei!

Cât despre „contribuţia decisivă” a FSN, FDSN, PDSR, PSD, care, indiferent de nume şi de culoarea blăniţei de mioară bârsană, pretinde că s-a angajat cu arme şi bagaje la „instaurarea democraţiei în ţara noastră“ (noi ştim că a făcut-o doar de partea nucleului dur al nomenclaturiştilor prosovietici), vă invit pe d-stră să apreciaţi câtă şi cât de importantă a fost.
Mai ales des invocata contribuţie la transformarea… mentalităţii românilor! Câte bâte minereşti a trebuit să-i administreze regimul iliescian şi câte trânte securiste a trebuit să îndure tânăra şi fragila noastră democraţie ca să înceapă să se maturizeze! Ce lecţii (de)formatoare de viaţă nouă, de o înaltă ţinută morală şi „educativă”, au fost acestea! Toate „predate” de cei mai competenţi dascăli-ortaci, adevăraţii licurici ai adâncimilor abisale ale adevărurilor absolute, aflaţi sub atenta coordonare a „Luceafărului huilei” şi sub înaltul patronaj al celui mai iubit fiu al lor, Nea Nelu Cotrocelu!
Vorba dramaturgului naţional, îţi vine să le tragi palme şi să te întrebi retoric: „Ăştia ne cred pe toţi fraiereşteni de-ai lor, de ne iau pe toţi drept… proşti”!? Trăim oare în lumi atât de diferite sau, de unde privim, realitatea este alta pentru fiecare categorie de privitori!? Şi totuşi, de unde şi încotro privesc „aleşii”, de văd în ţărişoara noastră numai asemenea „minunăţii”? Auzindu-i, mai că-ţi vine să crezi că visezi cu ochii larg deschişi şi că toate acestea nu se pot întâmpla decât în lumea ideală în care trăiesc Ion Ilici, Victor Viorel, Liviu, Cati şi toţi ai lor!

Numai că lumea lor mirifică nu are cum să fie şi lumea noastră!

Iată, pe scurt, de ce:
Oare nu ei sunt cei care se tot aţin (în fapt de seară) să „amputeze” extractul de democraţie care ne-a mai rămas?
Nu ei sunt cei care au numit ca avocaţi ai poporului doar… „obligaţi” de-ai lor?
Nu sunt ei cei care au modificat (sau încă au intenţia să modifice) actele normative emise tocmai pentru a-i ţine departe de tentaţiile fărădelegilor, cu gândul la înfăptuirea cărora mulţi dintre ei s-au dorit (re)aleşi sau numiţi în funcţii?
Nu-s tot ei cei care, modificând „pe şestache” alte acte normative, au dat frâu liber la furăciuni pentru aparţinătorii selectei categorii a gulerelor albe?
Nu tot ei au vrut (şi încă vor!) să pună de-o masivă eliberare din puşcării a pârnăiaşilor de lux? Doar pentru că mulţi provin dintre ei!?
Nu sunt ei cei care - considerând că i-am supus la munci herculeene atunci când i-am ales în Parlament - şi-au mărit salariile şi au stabilit un alt sistem de calculare a pensiilor lor şi ale celorlalţi aleşi!?

Nu tot ei constituie grosul urmăriţilor penal, vârful de lance al activităţii profitabile social a DNA, grupul de comando al celor care sunt vizaţi şi ochiţi în plin de ANI, indiferent de grosimea şi calitatea stratului de mir prin care încearcă să alunge ispitele furăciuneşti!?

Astfel că n-ar trebui să ne mirăm dacă am afla că toţi aceştia, metamorfozaţi în purtători ai stindardului noii cruciade pentru menţinerea independenţei justiţiei şi impunerea dreptăţii, vor să iasă şi ei la drumul mare ca să se lupte concomitent cu „profitorii revoluţiei” şi cu „denigratorii adevăraţilor revoluţionari”!

Pe de o parte, pentru a-i pândi şi pedepsi fără milă pe „profitorii” din ceata super eroului lor utemisto-pemeristo-peceristo-fesenisto-fedesenisto-pedeseristo-pesedist, Ilici Iliescu, iar pe de alta, pentru a-i apăra pe Ion Iliescu şi pe ai lui (adică, pe „adevăraţii revoluţionari”!) de atacurile mârşave ale „denigratorilor adevăraţilor revoluţionari”!!! Deoarece, în concepţia lor dialectică despre lume şi viaţă, doar „adevărul” lor despre acel moment istoric este cel corect! Hai, că asta-i cea mai tare!

Mă minunez cum moderatori versaţi în descâlcirea evenimentelor locale de acum mai bine de 27 de ani, folosesc acest prilej aniversar/comemorativ pentru a invita în studiourile TV tot felul de ipochimeni care s-au jucat de-a rivuluţia prin oraş şi care-şi atribuie şi se împopoţonează cu merite închipuite, de-ţi stă mintea auzindu-i ce scorneli pot debita!
Mai că-mi vine să intru în pământ de ruşinea care ar trebui să-i încerce doar pe aceşti farsori de duzină, care nu au făcut altceva atunci decât să se acopere prin declaraţii încrucişate (adică, eu te-am văzut viteaz pe tine şi pe tine, iar voi m-aţi văzut făcând fapte la fel de vitejeşti pe... mine)! Pentru că sunt unul dintre cei care ştiu cam cu ce s-au ocupat mititeii atunci şi... după, trebuie să se ştie şi să se consemneze că aceşti profitori locali nu au făcut altceva decât să se împlătoşeze cu merite „revoluţionare” doar ca urmare a faptului că atunci au supt ce şi cât s-a putut de la ţâţa tătucului iliescian! Că altfel n-ar fi auzit nimeni nimic despre ei!
Păi, unul dintre ortacii iliescieni, mare (la propriu) orator neînfricat al vremurilor noastre (mai nou şi scriitoraş închipuit), era ditamai secretarul cu propaganda al unui birou de partid/UTC; şi-n perioada evenimentelor decembriste optzeciste îmbina utilul cu plăcutul (alternând munca în turela un serviciu cu foc continuu cu relaxarea pseudo-revoluţionară de la sediul tineretului revoluţionar dedicat exclusiv cauzelor... tinereşti)! Altul, versat clămpănitor contemporan, abia reuşea să deprindă buchiile, după ce a descins dintr-o locomotivă a unei garnituri de tren care i-a dus până aproape de Timişoara pe vâlcenii înarmaţi cu bâte, bătăuşi de ocazie, sortiţi de regim să reprime revoluţia de la Timişoara! Păi, praleo, dacă erai atât de adânc animat de spiritul revoluţionar, care te mânca periodic în zonele existenţiale dorsale, de ce n-ai descins - pe 23-25 decembrie 1989 - dintr-o recluziune anticomunistă în munţi şi ai venit la Consiliul Judeţean direct de pe locomotivă!?
De când aştept să aud rostite răspicat câteva nume ale unor „revoluţionari adevăraţi” din judeţul Vâlcea! Şi să citesc cu sufletul la gură despre faptele lor de vitejie din acele zile, puse-n undă nu de rapsozi (tocmiţi) precum răposatul autor de cărticele scrise la comandă; şi care, pentru doi sfanţi, ar fi revoluţionat-o şi pe mă-sa din mormânt!

Aşa că, atâta timp cât nu-i trimite nimeni la treaba lor pe aceşti pârâţi, moderatori (co)interesaţi o să invite la emisiuni comemorative doar „rivuluţionari” care s-au jucat între ei (pe plan local) de-a şi cu „rivuluţia”, de-au supus-o la perversiuni toţi moşii plecaţi din armată! De s-a ales praful şi pulberea de ea!

Inşi care, pentru faptele lor de „bravură”, au fost recompensaţi de şeful bucureştean al „cetei” lor cu „cerfiticate de rivuluţionar! Că d-aia e zaveră, Miţo”! Certificate care le aduc beneficii importante, deşi mulţi dintre ei sunt în stare să se jure că nu este aşa!

De fiecare dată, aceiaşi inşi apar pe la TV-urile locale ca să ne spună cum ne-au umplut ei de fericire şi de libertăţi, de nu mai ştim ce să facem cu ele!

Care nu vorbesc niciodată despre „profitorii” centrali sau locali, chiar dacă-i pici cu ceară! O asemenea temă de dezbatere le provoacă insomnii.

Ce ţi-e şi cu „cruciaţii” ăştia, care nu precupeţesc niciun efort ca să le fie doar lor bine!

Dacă-i întrebi cum rămâne cu aflarea adevărului despre... revoluţie, au la îndemână răspunsuri elaborate din care nu înţelegi nimic! Ne aburesc cu texte găunoase despre cât de mult au urât ei comunismul, în ce societăţi şi cercuri de persoane antisistem se mişcau înainte de 1989, cât de motivaţi erau pentru a ieşi cu pieptul gol în faţa sfârcurilor plumbuite ale odiosului regim! Dacă nu-l ştiu sau nu-i lasă nea Nelu Ilici să ni-l spună, poate ne zic câţi ani, câte decenii sau câte secole trebuie să mai treacă până când vom afla adevărul! Pentru că, vorba poetului anonim: „Se scutur’ frunzele de nuc, Iar profitorii se tot duc”! La fel cum se duc şi „adevăraţii revoluţionari”! Se duc la propriu, se duc de tot, cu toate… adevărurile lor calpe cu tot! Şi nu apucă să-i mai întrebe nimeni oficial despre nimic! Nici să mai dea socoteală pentru ce ne-au făcut înainte, atunci şi după!

Acum, la 27 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, să facem un exerciţiu de voinţă, imaginându-ne că asemenea „reziduuri” umane nu mai există.

Că a depins şi depinde numai de noi să avem o viaţă mai bună!

Dacă (în decembrie 1989) unii tineri şi-au asumat riscul de a deveni liberi prin moarte, ajungând să fie liberi în cer, noi, cei care mai populăm partea asta de lume, trebuie să ne zidim şi să ne apărăm libertatea aici, pe pământ.

Nu în cer, nici în gând!

Aşa să ne ajute (şi pe noi) Dumnezeu!

La mulţi ani, România!