Alina Neagoe propune o personalitate complexă, de cuprins într-o paradigmă culturală fondatoare, a elitelor, verificabile prin genealogie, spirit critic, morală, familie, cărţi, bibliografie asumată, sigur, din categoria celor care construiesc temelia, adică normalitatea harnică, creativă, din actul sacrificial necesar într-o civilizaţie, al celor aleşi pentru finalitatea kantiană a cerului albastru şi legii morale, cu sufletul înfrigurat spre desfăşurarea lumii după discursul demiurgic, în viziune hegeliană. Paradigmă culturală actuală, în alţi termeni, repetă momentul interbelic, atunci când Dimitrie Gusti vorbea despre emergetism cultural, emergetismul naţional, care ar avea nevoie de o motivare cosmică, biologică şi psiho-socială. Tradiţia este fundamentală, o modalitate de causa movens. Internaţionalismul adevărat nu desfiinţează naţiunile. Statul urmăreşte ritmul particular de viaţă al naţiunii. Satul este o comunitate, care se desfăşoară pe mai multe paliere, nu este numai un segment. Interbelicul, sigur, nu trebuie privit parohial, nici hagiografic, nici demonizant. Un illo tempore, de unde ni se trag, sintetizează Vintilă Mihăilescu, „blestemul totalitarismului vernacular şi stigmatul nemărturisit al xenofobiei impunitive”, sigur nu este. „Tradiţii inventate” nu poate fi sintagma unei perioade de superbia şi candoarea mielului (simbol, aici, al celei mai fastuoase generaţii din istoria culturii româneşti), care se oferă de sărbătorile pascale, spre sacrificiu. În ecuaţie trebuie introdus şi Mihai Pop, savantul structuralist de un echilibru rar întâlnit. Structuralismul lui Mihai Pop de aici izvorăşte: contraponderea la teologia interbelică.
Poeta Alina Neagoe scrie armonios, auroral, se vede matricea stilistică a rădăcinilor conubiale, ritmate livresc/cosmic, livresc prin lecturi şi cosmic prin distilarea scriiturii în fiorul de dincolo şi de dincoace de limbă, în stil.
Un complex tematic al gestului sacrificial, de o simplitate dostoievskiană.

Pe când trăiam o poveste de dragoste de un bovarism înduioşător, foarte colorată afectiv,
Cu un bărbat fantastic, căruia Pământul îi manca zile din palmă,
Astfel că, în schimb, noaptea putea oricând roti Luna chiar deasupra camerei mele
Cu aceiaşi veşnic anoşti patru pereţi, un pat, o noptieră, un fotoliu vechi şi o lustră care nu avea nici formă şi nici lumina lunii,
S-a întâmplat să dau cu ochii de tine,
În timp ce răsfoiam extrem de grăbită şi căutam să o culeg la timp pe Anna Karenina din faţa trenului.
Mi-a atras, brusc, atenţia finalul şi calitatea visurilor mele pe care le crezusem, mai ales, noi şi, oarecum, măreţe...
M-am ridicat brusc şi le-am pipăit cu groaza omului înşelat de negustori în târg.
Nu erau decât nişte visuri de mâna a doua, cârpite pe alocuri, mirosind a vechi istorii, trupuri scâlciate din credinţă, guri din care dreptatea ieşise mută, învăluită în abur alb, naşteri triste şi inutile, morţi fericite, cântece delirante.
Mi-a curs întâi o lacrimă neîncrezătoare,
Apoi încă una hotărâtă, şi încă una, şi încă una,
Până când m-am convins că viaţa dinaintea lacrimilor fusese cea mai cumplită boală asimptomatică în care mă prăvălisem.
Cerul avansează straşnic,
Aripile mele nu-l mai pot urma...
Poezia unui om fermecător, erotic, care ştie să-şi ţină dorinţa într-o solitudine enigmatică şi cunoaşte ceea ce secolul nostru a învăţat târziu: dorinţa nu are obiect, se aproximează ca dorinţă naturală, expresie a unei realităţi individuale depline. Aşa omul (scil. omul!) îşi află individualitatea absolută. La întrebarea „ce ar putea să însemne realitate individuală deplină?” răspunsul ar fi: chiar dacă sunt om senzorial, plinătatea se referă la har.

În altă viziune, o minune, care se poezeşte copiilor, ca să vezi mirarea filosofică a adultului:

Azi, de dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi i-am vorbit:
„- Cine eşti, domnule, şi ce vrei?
Ce mă tot constrângi cu încrederea ta prostească?
Şi de ce nu te muţi? Nu vezi că nu te plac?”
Ştiţi ce mi-a răspuns, cu neruşinare şi acelaşi zâmbet aprobator?
„- Te iubesc, fără început şi sfârşit, fără motive şi condiţii!”
Mi-a întins mâna frăţeşte, m-a ridicat de jos şi mi-a scuturat de pe haine preful uliţei de la ultima încăierare.

Spre complinirea fulgurantelor însemnări, generozitatea erosului ca formă a împăcării:

Luni, de dimineaţă, am făcut pace cu un mărăciniş,
După ani întregi de război în care mă bătuse cu reuşitele lui spinoase de reîncarnare într-un Făt-Frumos veşnic tânăr,
Iar eu ripostasem inutil cu superioritatea fiinţei mele...
Nu, n-ai ce face, nu poti învinge natura,
Acum, după ce am intrat în odaia în care povestitorul îmi repetase,
obosit, că nu trebuie să intru, ştiu sigur că pacea era singura soluţie.
Marţi, după prânz, am făcut pace cu madame Bovary, lady Chatterley,
Dama cu camelii, Adina şi alte câteva...

Poeta Alina Neagoe este un om fermecător, precum în dialogul dintre Socrate şi Alcibiade, care îşi transformă lectorul într-un subiect doritor.