Doru Moţoc, în teatrul imaginativ, pe care-l propune cu umanitate, într-o stilistică a imaginii, imaginarului, imaginalului şi asceza tehnicii filmice sublimata în inefabil, din culoare, muzica, mişcare, ambiental, retorica locului, individualizată prin partituri dramatice, “extrem de diverse”, desfăşoară complexul tematic al erosului, limitei, al omului în vreme postmodernă, al libertăţii, întâmplării, destinului, thanatosului şi al specificului românesc.
Teatrul "Alexandru Davila" din Piteşti reia textul “Blues pentru saxofon alto”, al lui Doru Moţoc, în regia, de acum, a Luminiţei Borta, cu actorul Cătălin Mirea, propunând cele amintite mai sus, în modalitatea, evident, de teatru imaginativ: “Personajele unor astfel de piese nu au identitate, nici biografie certă.
Costumele, recuzita, acţiunile fizice ale personajelor sunt lăsate la inspiraţia şi imaginaţia regizorilor” şi, adăugăm, ale cititorului, spectatorului.
Saxofonistul, “îmbrăcat în zeghea condamnaţilor la pedepse mari din închisorile de maximă siguranţă”, într-un dialog cu sine. În genunchi, plictisit să stea cu bărbia în pumni, ca să nu-şi mai facă iluzii, “Dacă ai ajuns în poziţia asta, înseamnă că ai meritat-o. Sau ai ales-o, în mod deliberat, dintru-un motiv oarecare. Dacă tot am ajuns să stau aşa, ar trebui, poate, să mă rog. În ce parte o fi răsăritul? Dincolo de gratiile groase e coridorul lung şi aproape întotdeauna pustiu. Un deşert de beton, scăldat în lumina rece a câtorva lămpi fluorescente. Şi camerele de supraveghere, care baleiază necontenit, ca nişte pendule cu bătaie foarte lentă”. “O melodie îngânată, creşte uşor, odată cu lumina unui proiector care îl «decupeaza» din întuneric pe Saxofonist”.
Muzica şi memoria paradisului, lumina: “Un deşert de beton, scăldat în lumina rece a câtorva lămpi fluorescente. Şi camerele de supraveghere, care baleiază necontenit, ca nişte pendule cu bătaie foarte lentă”.
“Te uiţi şi nu-ţi vine să crezi. Cum ai ajuns aici? Cine te-a purtat până în locul acesta blestemat?”
Metamorfozele Destinului, în viziunea profund creştină a lui Doru Moţoc, unde, peste “Totul e bine” al lui Oedip şi “Socot că totul e bine” al lui Albert Camus, peste sau împreună cu “Nu este important ce-ţi dă Destinul, ci ceea ce faci cu ce-ţi dă Destinul”, peste şi împreună cu, prin bibliografii metabolizate “Dacă îndrăzneşti eşti pedepsit, dacă nu îndrăzneşti, nu eşti om deplin”, este lumina fotonică, teoretizată de Ştefan Lupaşcu, a împăcării, sub aripa însingurării Lui, a toţi şi a toate spre Tot, arc voltaic pustiitor şi înălţător, precum în apocatastaza ereticului Origene.
Idealul şi idealitatea lui Doru Moţoc sunt reflexivitatea şi revelaţia din afirmaţiile lui Valeriu Gafencu, torturat în închisorile de la Aiud, când îi spune gardianului, care îl bătea, dându-l cu capul de gheaţă: “Nu-i nimic, lacrimile mele vor dizolva răul din tine şi ne vom întâlni în rai”.
Obiectele salvării acum, în sensul criticii tematiste, sunt: saxofonul şi lumina, cu transfigurările bine temperate din cuvintele şi tăcerile contextului. Şi echipa, incantaţie de mijloace cu sens: Luminiţa Borta, regia artistică şi scenografia, transfigurând fiecare scenă, de exemplu celula, în care “locuieşte” Saxofonistul, nu este un spaţiu, este un loc unde fiecare element pustiit de întâmplare, configurează incipitul sacralităţii. H. Bernea a reînceput să construiască Muzeul Satului în această paradigmă, a locului, nu a spaţiului. Nu întâmplător am citat acest exemplu. În finalul piesei “Blues pentru Saxofon alto”, Dora afirmă: “Eu, care trăisem tot timpul printre demoni, am descoperit, prin tine, îngerii. A fost cel mai important lucru care mi s-a întâmplat. Numai că nimic pe lume nu ni se dă pe gratis. Toate au un preţ. Pe care însă nu l-am plătit eu, ci tu, cel care m-a recuperat şi m-a dus în vecinătatea îngerilor. Demonii s-au răzbunat şi te-au împins în iadul în care te afli acum. Mă simt vinovată pentru asta şi vreau să mă revanşez. Mă voi livra, deci, demonilor, în speranţa că astfel îi voi îmblânzi şi că, în felul acesta, îţi ofer o şansă să te salvez”. În istoria obiceiurilor există motivul “s-au spart dracii”, recuperat, prin translaţie de Doru Moţoc, în termeni livreşti, altă paradigmă, cum spune un concept al lui Nietzsche, fiecare cultură sau individ trebuie să-şi mănânce diavolii, decenii sau secole, pentru a se sublima, într-o personalitate. Doru Moţoc are sânge charismatic, mai mult, charic, prin verticalitatea generaţiilor de unde vine, a sacrificiului lor neagonal, nevictimar, reflexiv (melancolizat, cum spunea profesorul nostru Constantin Gibescu), de unde scriitura dramaturgului diamantin liniştită.
Apoi, aceeaşi scenă a celulei, cu linii apăsate, de zăbrele, în fundal, restructurată de celelalte elemente, în aşa fel încât nu discutăm despre închisoare (gratii, ziduri, gardieni, bruiaj), ci despre umanitate, căldură umană, îngeri, lumină, îngeri. Golgota, muzica precum memoria paradisului, atunci când destinul ne înconjoară: “Ce chip ar putea avea pentru noi asumarea destinului? Unul singur: Golgota. Dacă EL şi-a purtat crucea, trebuie să ne-o ducem şi noi. Numai aşa existenţa noastră capătă sens. Şi nobleţe”. Doru Moţoc este un scriitor răvăşitor creştin.
Trama epică este declanşată de o întâmplare nefericită, din arealul erotic, aproape de zei, unde dragostea nu presupune posesia, ci bucuria imaginarului posesiunii. Mike, alcoolic, nu poate înţelege dialogul muzical, mistic, fără fiziologii, ca cel teoretizat de Sfinţii Părinţi, dintre Dora şi Saxofonist, dintr-o noapte, se împinge cu Saxofonistul, cade şi moare.
Şi afirmaţia lui Spinoza: “Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a petrecut a fost imposibil.”
Cătălin Mirea, interpretul Saxofonistului, este locuit de îngeri, de o sensibilitate rară, trăind intens ipseitatea lacrimei, prelungind scenografia şi regia memorabil în mitul personal numit spectator.
Tot spectacolul poartă marca regizoarei Luminiţa Borta, o formă mentis şi o spiritualitate debordantă şi coagulantă în acelaşi timp, în aşa fel încât în rugăciunea către cer vorbeşte despre teatru.
