Avangarda corupe complexul tematic devastator, dar nu răvăşitor. Impunând forma, nu structurile de adâncime ale magmei din complexul tematic. Uneori, sigur, aruncă magma la suprafaţă, care nu prinde sens, nici semnificaţia sensului. Efectul fuentehovehuna iniţial are consecinţele spaţializării şi nu ale locului. Spaţiul este o desfăşurare, locul, un ambiental (armonia elementelor sacre, care se sacralizează dacă ar fi să cităm o personalitate precum Horia Bernea). Conceptul de “loc” este adus în avangardă de C. Brâncuşi. Exponenţialitatea formei, la el, semnificantul devine complex tematic.

Semnificantul sublimează, încorporând, semnificatul. Avangarda a propus şi alte modalităţi de lectură, focalizate pe ideea după care lectorul ar putea fi profesionist şi ar putea găsi grile de lectură în manieră stilistică, psihanalitică, mitologică, hermeneutică. Ar fi de discutat aici, dacă grila finală a lecturii, kantiană, cu finalitate, sau hegeliană, cu metasens, n-ar trebui să fie heideggeriană, în filosofia limbajului originar, cu toate protestele unor filosofi precum: John Caputo, Heidegger and Aquinas: An Essay on Overcoming Metaphysics, Fordham University Press, New York, 1992, sau David Bentley Hart, Frumuseţea infinitului, traducere de Vlad (Nectarie) Dărăban.

Opera revoluţionară a lui Arnold Schoenberg, Alban Berg, Anton Webern ar putea sugera ideea, esenţială, a lipsei de sens, datorită instrumentalizării excesive, destructive, a câmpului muzical. Şi totuşi întâlnim în “Εmanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii”, de Eugen Negrici, despre opera muzicală a celor citaţi, afirmaţia: “Un produs al înţelegerii şi aplicării sistematice, «ultraconsecvente»” - zice Bourdieu a “principiilor înscrise implicit în întreaga tradiţie muzicală”. “De pildă, acordul de nonă folosit şi la romantici, dar foarte rar”.

Picasso, Modigliani, Brâncuşi, Derain, Matisse, sufocaţi de chingile raţiunii, sau, urmând principiul des citat, cu cât raţiunea se magnifică, cu atât inconştientul intră pe fereastră, reprezintă: “Emanaţii ale unui limbaj instinctual, formele şi imaginile simbolice ale populaţiilor primitive (cele din preistoria omenirii sau cele care şi-au conservat, până târziu, un mod natural de existenţă) au o funcţie primordial magică şi incantatorie, servind practicilor ritual”. Legătura dintre ei şi concepţia heideggeriană pare a fi normală, având conotaţii în structurile de adâncime. Pentru literatura română, ar fi de studiat cum Ion Barbu şi Cezar Baltag reprezintă diferenţa ontologică situată în (prin rafinamentul sunetului şi emicitate, prin avangardă) descendenţa heideggeriană.

Comentând opera lui Ion Barbu, Cezar Baltag eseizează “Dacă iradierea Absolutului în planul lumii sensibile, a «materiei», mai păstrează încă, depărtat, un ecou ideal în lucrurile «frumoase» spiritul omenesc doreşte şi tânjeşte să se reîntoarcă în lumea esenţelor eterne din care a emanat. Toate tratatele de istoria esteticii, atunci când analizează estetica neo-platonică, ale cărei principii au fost îmbogăţite de autorii creştini precum Dionisie Pseudo-Areopagitul sau Ioan Damaschin şi au stat la baza artei religioase medievale, atât din Răsărit (până astăzi), cât şi din Apus (până prin secolul al XIV-lea), citează următorul pasaj plotinian: «Cel ce priveşte frumuseţea fizică nu trebuie să se piardă în ea, ci trebuie să-şi dea seama că ea nu este decât o icoană, o iluzie şi o umbră, şi trebuie să zboare către cea a cărei oglindire este». Această excepţională maximă plotiniană, în legătură cu cea care s-a constituit o adevărată estetica a zborului, poate constitui o epitomă exactă şi cuprinzătoare la poezia barbiană. Pentru aceasta, realitatea sensibilă este un «nadir lent», care îşi aşteaptă «însumarea» şi «ridicarea», din nou înspre zenitul şi izvoarele spiritului, prin intermediul artei, concepută astfel, nu numai ca un «joc secund, mai pur», ci şi ca un «zbor invers», menit să re-spiritualizeze lumea.”

Ion Barbu a publicat poezii esenţiale în revista de avangardă “Contimporanul”. Nu discutăm despre o avangardă a instrumentalizării, ci despre una a recuperării spaţiului originar. Contextualizând astfel, putem privi avangarda ca reînnoirea, alături de alte elemente, a viziunii antropologiei culturale.