Am două probleme cu criza economică din 2008. Căderea economiei locale a fost mai puternică decât în alte ţări din regiune şi perioada de revenire mai lungă. Pentru un economist, întrebarea este simplă; cât din structura economiei la acel moment a determinat acest rezultat şi cât a fost determinat de intervenţia statului (banca centrală sau Guvern)?
Structura economiei este foarte importantă. Cu cât economia este mai flexibilă, cu atât face faţă mai uşor unor şocuri - pozitive sau negative.

Să explic fraza precedentă. O economie flexibilă este una în care resursele se mişcă dintr-un sector într-altul foarte uşor. Dacă un sector creşte puternic (sau o zonă) şi are nevoie de forţă de muncă, semnalizează acest lucru prin salarii mai mari. Aşa cum salariile mai mari din alte ţări atrag forţa de muncă din România, aşa şi salariile mai mari din anumite zone sau sectoare ale unei ţări atrag forţa de muncă din altele, unde forţa de muncă zace nefolosită. Este adevărat că este mult mai uşor să transferi capital dintr-un sector în altul decât forţă de muncă. Dar într-o economie liberă diferenţele de “skill” dintre două sectoare sunt eliminate de companii private sau sistemul de educaţie prin programe de training, de exemplu.
Acum despre şocuri. Când vorbesc despre şocuri, pozitive sau negative, vorbesc de schimbări ale status quo-ului. O creştere bruscă de taxe reprezintă un şoc. O creştere de dobândă prin surprindere în altă ţară reprezintă alt şoc. Sau un alt tip de şoc, o creştere neanticipată de dobândă din partea băncii centrale (în octombrie 2008). Alte şocuri, dar care acţionează pe termen lung, informatizarea unei economii sau schimbarea de atitudine a consumatorului (mănâncă mai sănătos, de exemplu). Toate aceste schimbări, şocuri, sunt preluate în economia reală şi acţionează asupra deciziilor de investiţii şi economisire. Acesta este modul prin care aceste şocuri schimbă structura economiei pe termen scurt sau lung. Dacă oamenii mănâncă mai sănătos, atunci vom vedea resurse din economie direcţionate către producerea acestui tip de bunuri. La început, acestea vor fi atrase din exterior, dar rata mare de profit îi va face pe alţii să investească local.
Să revenim la ideea de bază pentru că am omis ceva voit. Într-o economie flexibilă, este mai uşor să faci faţă şocurilor, pozitive sau negative, pentru că resursele se mişcă liber dintr-un sector în altul. Şi ce le opreşte? Intervenţia statului, reglementarea. Bineînţeles că în realitate răspunsul la şoc, pozitiv sau negativ, nu este imediat. După cum am spus, capitalul trece mai uşor de la un sector la altul, dar nu şi forţa de muncă. Aşa că atât forţa de muncă cât şi capitalul cer de la stat “protecţie, ajutor” pentru perioade de tranziţie. Companiile vor să fie protejate până devin “puternice, să facă faţă competiţiei”. La fel şi forţa de muncă.

Partea cea mai bună despre o economie flexibilă este că nu are nevoie să anticipeze şocurile. Nu are nevoie să aibă comisii, comitete de experţi, care să încerce să ghicească de unde vine următorul pericol pentru economie doar ca să mai impună o reglementare pentru a ne “proteja” (pun ghilimele aici pentru că este o promisiune goală) de efectele pericolului respectiv. Într-o economie unde resursele sunt alocate în funcţie de preţ determinat de piaţa liberă, în mare parte, nu este nevoie să anticipezi şocuri. Este nevoie să ai bine puse la punct sisteme care să faciliteze tranziţia resurselor de la un sector la altul.
Toate acestea necesită o schimbare majoră de mentalitate. A fost un moment când societatea noastră ar fi acceptat mai uşor acest tip de economie: 1990-1992. Acum este mult mai greu. În primul rând, trebuie să nu mai visăm la “macrostabilitate” sau cai verzi pe pereţi. Trebuie să eliminăm această idee utopică din mintea oamenilor. Nu există niciun expert cu puteri magice care ne va duce pe toţi pe valul creşterii sustenabile către macrostabilitate. Rezultatul acestui experiment îl vedem acum. Ne frustrăm şi după câteva luni schimbăm experţii pentru că nu au confirmat ideile noastre utopice şi preconcepute (bine, şi experţii tot promit). Şi de aceea ajungem la lucruri ridicole şi închidem ochii la derapaje ale unor indivizi. De fapt, în sistemul acesta al nostru, totul este despre individ, despre omul providenţial, care, prin măsurile corecte, ne va duce la macrostabilitate. Şi nu oricum, prin creştere sustenabilă.
O economie flexibilă internalizează mai uşor şocurile. Pentru o economie flexibilă, un şoc este mereu pozitiv, pentru că reconfigurează în cel mai optim mod posibil economia. O economie rigidă se prăbuşeşte sau explodează în funcţie de şoc. Un şoc care creşte costurile în economie de obicei prăbuşeşte o economie rigidă. Un şoc care reduce costurile, din contră, o aruncă în aer. Într-o economie construită rigid, ne mutăm permanent între două stări emoţionale - depresie şi euforie. Iar în această economie rigidă statul promite să joace rolul când al unui calmant când al unui stimulent. Doar că atât calmantele cât şi stimulentele dau dependenţă şi pot să fie folosite în exces. Asta vedem astăzi în jurul nostru (nu doar în România).

Va urma…