Volumul “Călătorind cu întrebarea. Interviuri cu stareţii şi stareţele mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului”, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2016, de Gheorghe Smeoreanu şi Tiberiu Pîrnău este substanţial în contextul, holistic, al interpretării lumii actuale. Religia ca teologie, psihologia, psihanaliza, sociologia, istoria mentalităţilor, teoriile comunicării, jurnalismul se intersectează într-o scriitură deseori răvăşitoare.

​ÎPS Varsanufie aserţionează: “Volumul de faţă este inedit pentru vremurile noastre tocmai prin faptul că este rodul acestei experienţe a întrebării, a împreună sfătuirii cu oameni, care trăiesc deplin comuniunea cu Dumnezeu. Demersul, parcurs de către cei doi jurnalişti plini de curaj, dl. Gheorghe Smeoreanu şi dl. Tiberiu Pîrnău, este o continuare a literaturii patericale, o continuare a călătoriei cu întrebarea a Părinţilor de demult.”

​Cititorul volumului întâlneşte în fiecare interviu, în fiecare rând, în fiecare paragraf, pe fiecare pagină, întrebări cu răspuns sau fără răspuns, aşa cum îi stă bine unei interogaţii.
​Interviul cu părintele Varsanufie discută despre viaţa monahală, despre trecutul Arhiepiscopiei Râmnicului, despre iubirea creştină, despre ispită, smerenie, bunătate, cădere, mulţumire, fericire, generozitate. Între lecturile preferate ale părintelui Varsanufie se numără şi Franz Kafka, ceea ce este un argument pentru autenticitatea răspunsului. Chiar dacă eşti om religios, nu poţi evita lectura lui Franz Kafka şi a scriitorilor, filosofilor, din această tipologie.

​Eseul din prefaţa cărţii: "Întrebarea ca mijloc spre dobândirea mântuirii'', al arhiepiscopului Varsanufie, este o confesiune murmurătoare, înduhovnicită, pe tema anunţată.
​Debutul volumului conţine interviul cu Siluan, stareţul de la Mănăstirea Sf. Gheorghe din Suieşti şi are ca motto cuvintele intervievatului: ''Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte''.

​Ierom. Siluan are o frontalitate a logicii minţii şi inimii, care va putea deveni năucitor/formatoare, cu timpul, după parcurgerea treptelor structurilor de adâncime, numai de Dumnezeu ştiute. Să cităm câteva răspunsuri: ''Revenind la bunicul, am înţeles că, potrivit ultimelor legi adoptate, admiraţia mea faţă de el şi faţă de mulţi alţii, care s-au opus comunismului, s-ar putea să mă ducă în puşcărie. Nu am decât un răspuns de dat: abia aştept''. Întâlnirea cu Rafail Noica: "Peste ceva vreme am ajuns la chilia părintelui Rafael Noica. Am mers cu o delegaţie din care făceau parte şi doi călugări benedictini. Ei erau oaspeţii adevăraţi ai părintelui, restul eram veniţi fără invitaţie. Părintele nu a discutat decât cu francezii. Aceştia au fost foarte impresionaţi. Unul dintre ei ne-a mărturisit că părintele i-a răspuns la toate întrebările înainte de a le pune. Eu am plecat dezamăgit pentru că aveam şi eu o întrebare, pe care aş fi vrut să i-o pun, dar nu a acceptat întrebări din partea noastră''. Întâlnirea cu părintele Ambrozie, de la muntele Athos: "Era foarte bolnav şi nu puteam zăbovi mult. A spus că ne primeşte pe toţi ca să ne dea binecuvântare şi să spună câte un cuvânt pentru fiecare. A subliniat că ceea ce ne spune este de la Duhul Sfânt şi după ce a început să vorbească nimeni nu a mai avut niciun dubiu. Fiecăruia i-a vorbit despre problema lui cea mai importantă fără ca el să o enunţe. A fost, cred, cea mai mare minune pe care am văzut-o în viaţa mea. Am rămas profund impresionat şi aş fi vrut să mă mai întorc la părintele, dar mă stăpânea teama de a nu mă osândi dacă nu voi face ce îmi va spune.''

​Un dialog excepţional se desfăşoara între autori şi Vartolomeu Androni, stareţul de la Cozia, sub aserţiunea: ''Cel mai greu este războiul împotriva trupului''. Este dialogul focalizat emergent pe interogaţiile/răspunsuri din Prologul autorilor: "Cine sunt călugării şi măicuţele care se află în fruntea mănăstirilor din judeţul Vâlcea? Cum trăiesc, în plan spiritual şi fizic, cum gândesc, cum conduc obştea? Sunt bătrâni, aşa cum ar sugera etimologia slavonă a cuvintelor «stareţ/stareţă»?

​Care este imaginea lor despre mănăstirile pe care le diriguiesc şi, de cele mai multe ori, le fac să renască şi să înflorească? Cum este grupul monahilor, cine vine, cine rămâne, cine pleacă? Ce tristeţi, dar mai ales ce bucurii pot fi trăite în mănăstire, dar cu turiştii, unii credincioşi, alţii indiferenţi, alţii doar curioşi, cum interacţionează călugării?". Vartolomeu Androni răspunde tranşant încă de la prima întrebare a reporterului: "Mănăstirea Cozia este un nod gordian. Prin asta înţeleg că Mănăstirea Cozia, care are 627 de ani de existenţă, al cărei întemeietor, Mircea cel Mare, este un nume de rezonanţă pentru tot poporul român, este un punct venerabil pe care l-au cercetat toate generaţiile de la Mircea până azi, fie că au fost credincioşi, fie că n-au fost credincioşi, că au fost ortodocşi, că n-au fost ortodocşi, că au fost oameni politici, că n-au fost politici, sau chiar soldaţi...". Fraza stareţului de la Cozia are dubitativul necesar unui dialog deschis, firesc, autentic. Răspunsul continuă: "Cozia, prin excelenţă, din 1386, să spunem, când a început să fie construită şi 1388 când a fost sfinţită, a însemnat nu numai obiectiv sacru, ci un obiectiv de întâlnire al românilor, dar şi al oamenilor de cultură, care, deoarece pe lângă faptul că este o mănăstire, o biserică ortodoxă, este şi un monument mare de cultură şi de la începutul ei a fost apreciată în felul acesta şi ca monument de credinţă, şi ca monument de cultură, şi ca moment de dialog între oameni."

​Se discuta apoi despre momentele cele mai importante ale Mănăstirii Cozia, de la perioada de mărire şi dezvoltare a monumentului imediat de după Mircea, trecând prin perioada domniilor fanariote, când la Cozia ajung stareţi greci, stareţi străini, când are loc de fapt perioada de decadenţă: "Călugării aproape că nu aveau posibilitatea să vină să sărbătorească ziua Paştelui, fiindcă munceau pe ogoarele mănăstirii".

​Vartolomeu îl citează pe părintele Gamalil Vaida, antecesorul său care s-a ocupat "cu istoricul Mănăstirii Cozia în detaliu. Eu am fost pe linie dogmatică şi mai puţin m-am ocupat de asta, dar eu citez de la dânsul aceste surse, adică vorbim despre lucruri care sunt ştiinţifice, nu sunt aşa, ce am auzit".
​Cozia este locul unde Filotei Monahul a compus "acele Pripeale care sunt şi astăzi valabile la slujbele de sărbătoare".
​La Cozia "au fost oameni care s-au pregătit şi care au ajuns episcopi, au ajuns mitropoliţi".

​La întrebarea reporterului: "Ce vi se pare chibzuit în aşezarea ei?", Vartolomeu răspunde: "Eu zic aşa: nu a fost aruncată într-un varf de munte, nu a fost aruncată într-o sălbăticie. Ea a fost aşezată într-un loc unde, zice cronicarul: «călugăraşii să-şi poată câştiga existenţa» prin pământul care este acolo, prin cultivarea pământului, prin posibilitatea altor creştini să vină să se roage şi împreună să ducă mănăstirea mai departe".

​Atât reporterul cât şi arhimandritul Varolomeu consideră aceste argumente fundamentale, pentru ca mănăstirea să-şi exercite rolul social. Interesant şi util este dialogul dintre reporter şi stareţ despre ce înseamnă o cercetare specială a viitorilor călugări pentru a fi primiţi în obşte. Turiştii care trec prin mănăstire: "vin cu linişte, vin cu pace". Sunt primiţi cu înţelegere de vieţuitorii din mănăstire după principiul: "aici cel puţin eşti obişnuit cu omul, cu lumea, şi noi ne-am gândit mereu că Domnul Hristos a venit în mijlocul oamenilor, nu s-a dus în pustietate, pe vârful muntelui. Deci, nu că sunt împotriva pustniciei, dar dacă toţi ne ducem în peşteri, toţi ne ducem în munte, biserica noastră unde este?".

​Părintele arhimandrit Vartolomeu răspunde la întrebările reporterului despre chemarea sa spre călugărie, relatând despre credinţa din familie: un frate a ajuns protopop de Bârlad, un unchi al său: "care a suferit rigorile timpului de atunci, a fost monah la Sihăstria, în Moldova, a fost în perioada decretului din anul 1959, când monahii trebuiau să-şi părăsească mănăstirile, să se ducă în industie ori acasă, să se însoare. Acest om a rezistat acestor timpuri, a mai fost şi închis, dar toate aceste probleme nu l-au omorât".

​Stareţul povesteşte despre celebra "pace de la Cozia", despre actorii momentului: "părintele Gamalil, Radu Vasile, miniştrii de atunci, Stoicescu şi Decebal Traian Remeş...".

​Vartolomeu Androni vorbeşte apoi despre: "cel mai greu este războiul împotriva trupului. Uneori, aproape că devine imposibil. Că spune Scriptura să nu te miri de cei ce cad, să te miri de cei ce stau. Şi la acest lucru se referă. Războiul împotriva trupului este grozav, pentru că viaţa monahală ce este? Este aproape o luptă nefirească, este lupta impotriva firii. Că omul a căzut, a căzut, este legea firii. Dar tu când vrei să devi sfânt trebuie să iei crucea şi să duci războiul împotriva trupului. Şi, învingând în războiul acesta poţi să-i ajuţi pe ceilalţi". Comentariul reporterului provoacă structurile de adâncime şi ale lui, şi ale părintelui Vartolomeu: "este dramatic, într-un fel. Ne-aţi lăsat fără glas când aţi vorbit despre acest război, în care se pierd bătălii uneori". Răspunsul arhim. Vartolomeu: "Da, poţi să cazi abisal, fără să te mai întorci, fără să te mai scoli. Altădată, clemenţa lui Dumnezeu, care nu te lăsa să cazi de tot, te fortifică şi revii şi astfel vei ajunge un om puternic."
​Comunicarea la Cozia are o normalitate debordantă. Afirmaţia reporterului: "ne impresionează la Sfinţia Voastră că nu vă luaţi deloc un aer mistic. Sunteţi foarte firesc". Arhim. Vartolomeu răspunde: "Mie mi-a plăcut ca în dialogul cu oamenii să fim noi înşine".

​Urmează concluzia reporterului: "Vă mulţumim foarte mult, Părinte! A fost o mare plăcere! M-am bucurat foarte mult! Nu ştiam cum sunteţi şi am constatat că sunteţi un om foarte plăcut."

​Acelaşi dialog firesc are loc cu maica stareţă Heruvima Covaci de la Mănăstirea Govora: "Orice călugar şi orice călugăriţă, când intră în mănăstire, firesc, parcurge nişte etape. Porneşte de la muncile agricole, de la ascultările cu grajdul, cu animalele. Cu de toate. Noi am avut parte de aceste ascultări. Să ştiţi că tineretul care vine nu mai este capabil. Păi, să-l trimiteţi să facă la grajd, Doamne fereşte. Avem o singură tânără, care a venit cu o facultate făcută şi care a stat doi ani la grajd, a mers la grădină. Să vedeţi ce frumos, când a fost, că în fiecare an se face un proces verbal, verificăm ascultările prin care au trecut în cursul anului, programăm pentru anul viitor ce trebuie să facem. Trebuie o organizare făcută. Şi atunci ştiţi ce-mi spune? Maică stareţă, să mă puneţi la care ascultare credeţi, că eu şi aşa habar nu am de ele, dar doresc să învăţ", ceea ce duce la exprimarea reporterului "Extraordinar de frumos!". Maica Heruvima continuă: "Dupa ce a terminat contabilitatea în cadrul mănăstirii, a făcut şi Teologie. În cadrul Teologiei a făcut şi master. Este foarte pregătită, capabilă, şi ce m-a impresionat la această tânără este că nu a pregetat să meargă permanent la grajd".

​Tulburător, răvăşitor, înălţător, transformator, aproape de revelaţie este dialogul cu stareţa Mihaela, de la Iezer. Cităm, aproximând, despre măicuţele care au ales calea pustiei: "Unele maici au ales să trăiască în pustie, prin munţi, personal nu aş putea trăi acolo, spune maica Mihaela, ele sunt alese pentru pustie, au locuinţa sub stânci, iarna stau tot acolo, se hrănesc cu pesmeţi, cu grâu, îşi fac turte din făină, vara mănâncă fructe de pădure, să stai ani de zile în pustiu, multe cred că s-au inspirat din cărţile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, nu se plictisesc, nu obosesc, pe ele le oboseşte mai mult lumea, în lume nu ar putea să reziste, au vârsta între 30 şi 60 de ani, nu prea vorbesc, când o soră care e acum în pustietate a simţit nevoia să se retragă, nu a mai putut să stea în obşte". Reporterul întreabă: "Sfântul Antonie de la Iezer a fost canonizat şi trecut în calendar, dar măicuţele despre care vorbiţi nici nu le ştie lumea, nici nu vor ajunge în calendar." Maica Mihaela răspunde: "Biserica ortodoxă a rânduit duminica tuturor sfinţilor români şi acolo unde vor intra sfinţii români vor intra şi cei care nu sunt. Şi de fapt, ele nici nu vor să fie ştiute. Ele vor să trăiască în taină".

​Cartea “Călătorind cu întrebarea. Interviuri cu stareţii şi stareţele mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului” de Gheorghe Smeoreanu şi Tiberiu Pîrnău aduce în bibliografia interviurilor (de la Ioanichie Bălan la Costion Nicolescu) cu părinţii înduhovniciţi, cu stareţi şi călugari, filosofi, regizori, o viziune nouă, derivată din prospeţimea întrebării, din tipologia jurnalismului formator. Mănăstirea cea de toate zilele se găseşte în acest volum, între ceea ce s-ar putea numi "agathos demiurgos" (viaţa de zi cu zi), "cahethos demiurgos" (sacralitate, concept şi imagine) şi, rareori, cum e şi normal, abufalia (devenirea spre sfinţenie).