Într-un regim de ţintire directă a inflaţiei, banca centrală reacţionează la deviaţii ale inflaţiei de la ţintă. Astfel, reacţia băncii ar trebui să facă ca estimarea pentru inflaţie să arate o inflaţie care ajunge la ţintă în orizontul de politică monetară.
Să vă traduc. Astăzi rata inflaţiei este 4% şi ţinta 2%. Banca centrală trebuie să ia o decizie prin care să folosească instrumentul de politică monetară (de obicei dobânda) în aşa fel încât efectele deciziei să influenţeze evoluţia viitoare a ratei de inflaţie ca aceasta să ajungă la ţintă în următoarele trimestre (până la maxim 8). Teoretic, la fiecare prezentare a estimărilor, banca centrală ar trebui să arate că inflaţia va ajunge la ţintă în maxim 8 trimestre. Şi mai important, stabilitate înseamnă că, după ce ajunge la ţintă, rata inflaţiei rămâne acolo.
Pare greu, nu-i aşa? Da. Şi niciodată nu va funcţiona în realitate aşa cum spune teoria. În realitate, se întâmplă foarte multe lucruri care influenţează direct sau indirect preţurile. Da, viaţa unui bancher central este grea.
Este grea când are un singur obiectiv, stabilitatea preţurilor. Dar atunci când vrea să alerge după mai multe obiective simultan eşecul este garantat. Când ai mai multe obiective, există situaţii numeroase când un obiectiv cere o decizie de politică monetară, iar altul alta. De exemplu, o economie care creşte puternic, unde resursele sunt folosite în totalitate, iar productivitatea nu poate avansa la fel de repede. În această economie, există şanse ca preţurile să crească din ce în ce mai repede. Numai că o astfel de economie este ceea ce preferă toţi investitorii, străini şi autohtoni. Într-astfel de economie este de aşteptat să vedem intrări de capital care să însemne şi o monedă internă mai puternică.
În această economie, o bancă centrală cu un singur obiectiv încearcă să tempereze prin deciziile de politică monetară “exuberanţa” colectivă. Şi o face în cel mai simplu mod şi unicul - reduce masa monetară din economie, care mai departe creşte dobânzile (nu există inflaţie fără bani). Dobânzile reprezintă preţul creditului şi gata. Cu fiecare decizie de politică monetară, banca centrală va încerca să apese câte puţin frâna pentru a încetini economia. Banca centrală ştie foarte bine că dacă apasă frâna foarte tare (scoate dintr-o dată mulţi bani din economie), economia se opreşte brusc şi pe urmă apar problemele sociale (BNR ştia în 2008, de ce a făcut-o?). De aceea băncile centrale în general vor scădea dobânzile mai repede decât le cresc (o asimetrie care arată că băncile centrale nu au fost niciodată independente politic).
Ce am descris în ultimele două paragrafe este ce face o bancă centrală atunci când este într-o economie care din cauza rigidităţilor impuse de reglementator etc. este pe punctul de a se supraîncălzi (este mai greu-imposibil?- să ai o economie supraîncălzită atunci când ai o economie liberă). Este foarte dificil şi banca centrală respectivă are doar un obiectiv - ţinta de inflaţie. Dar dacă îi mai adăugam un obiectiv - curs stabil?
Să revenim. O economie care creşte rapid, apar primele semne de inflaţie din ce în ce mai mare şi investiţiile străine apreciază puternic moneda naţională. Dacă banca centrală urmăreşte preţuri stabile şi curs valutar stabil are o problemă. Preţurile stabile cer o politică monetară restrictivă (mai puţini bani în economie), dar cursul stabil cere o politică monetară relaxată (mai mulţi bani în economie). Ce alege banca centrală? După cum v-am spus, băncile centrale “urăsc” să crească dobânda. Bancherul central devine inamicul public numărul 1 şi de cele mai multe ori şi bancherii centrali sunt oameni. Sunt oameni cu aspiraţii politice sau care ţin foarte mult la imagine (în majoritatea cazurilor, bancherii centrali ţin la imaginea proprie mai mult decât la orice). Astfel, vor alege de cele mai multe ori să reducă dobânda, iar, în cazul nostru, să “stabilizeze” cursul de schimb.
Să traduc. O bancă centrală cu mai multe obiective aproape în toate cazurile va alege o politică monetară prociclică. Chiar şi FED a crescut dobânda în 2005/2006, când deja economia începuse să piardă singură din putere şi astfel a reuşit să pună umărul la severitatea crizei după ce contribuise din plin la stimularea “bubble-ului”.
Acum să revenim la noi în ţară. Ştiaţi că ajung şi aici, nu? Mandatul BNR spune clar că se urmăreşte un singur obiectiv - stabilitatea preţurilor. Totuşi, de câţiva ani, BNR se încăpăţânează şi transmite public că are 3 obiective - stabilitatea preţurilor, stabilitatea cursului valutar, stabilitatea financiară. Ultimele două sunt adăugate după ureche de banca centrală, pentru că dau bine în comunicarea cu publicul. Dar nimeni nu a cerut acest lucru în mod explicit. Şi nu ar fi fost nicio problemă dacă nu vă dădeam exemplul de mai sus. Politica monetară este dificilă de implementat în folosul societăţii atunci când ai un obiectiv. Când apar mai multe este imposibil. Şi atunci politica monetară se va face în interes politic sau personal şi asta înseamnă politică monetară prociclică. Şi, bineînţeles, mai înseamnă că probabilitatea ca cele trei obiective să fie atinse pe termen mediu şi lung scade foarte aproape de zero. Din păcate, nu ai cum să lupţi cu ego-ul bancherilor centrali. Un obiectiv era prea puţin. În plus, dacă era ratat mereu, atunci atrăgea atenţia asupra performanţei bancherului central. Şi aşa avem acum 3 obiective pentru banca centrală - exact ca într-un show de magie. Te concentrezi pe un obiectiv (pe care ţi-l arată bancherul central) şi nu te uiţi la celelalte două. În acest fel, tu pierzi timpul încercând să vezi care din obiective este cel pe care îl urmăreşte banca centrală la un moment dat, iar banca centrală spune că de fapt urmărea altceva.
Există şi o parte bună. Deciziile băncii centrale lasă urme în economie. Comportamentul băncii centrale se vede în comportamentul tuturor din economie (când ai o bancă centrală care garantează curs stabil, de ce să te mai protejezi de risc valutar?). Este uşor de identificat o politică monetară prociclică, de exemplu. Tot ce trebuie să faci este să elimini butaforia. Iar butaforia o elimini mergând la mandat şi la date.
Mandatul este clar, un singur obiectiv. Iar datele şi mai clare, rata inflaţiei a fost peste tot, da, în scădere, dar numai la ţintă nu a fost. Să ne uităm mai atent la date. Banca centrală răspunde la deviaţii ale inflaţiei de la ţintă. Răspunde în aşa fel încât aceste deviaţii să fie zero pe termen mediu şi lung. Datele arată clar că nu este aşa. Până în 2011, diferenţa dintre rata inflaţiei şi ţintă a fost pozitivă. Ceea ce arată că banca centrală, chiar dacă apăsa pe pedală, nu apăsa cât trebuie. De ce? Pentru că urmărea şi alt obiectiv - cursul valutar stabil. După 2011, vedem că diferenţa devine negativă şi rămâne acolo. Avem acum situaţia în care banca centrală a apăsat prea tare pe pedală. De ce? Pentru că banca centrală are şi alt obiectiv - curs valutar stabil.
Cum facem ca banca centrală să nu mai fie motivată să acţioneze politic, scuze, prociclic? Simplu. Îi spunem să respecte mandatul şi să termine cu spectacolul de magie. Când spun “îi spunem”, mă refer la Parlament, pentru că BNR este mult prea ocupată cu cele trei obiective ca să citească bloguri unde este criticată constructiv.
P.S. Soluţia, de fapt, nu este o soluţie, este respectarea mandatului şi atât, prezentată aici are în spate o presupunere importantă - sistemul monetar actual rămâne aşa cum este acum, cu banca centrală. Din punctul meu de vedere, există foarte multe argumente pentru un sistem monetar fără bancă centrală. O să le prezint în curând. Eu zic că a venit momentul să avem discuţii, amiabile, nu cu postaci şi acuzaţii că vreau să le iau pâinea de la gură, despre ce ar însemna un astfel de sistem.