Opinii

 

Noi pe cine ne mai minţim?

Nu-mi e prea clar cum e cu minciuna în alte culturi. Probabil că nu e bine. Biblic, minciuna este cel mai expediat dintre păcate: să nu minţi. Sună ca o recomandare, nu ca o obligaţie. Asta pentru cine trimite la Biblie ca la un manual de bune maniere, ceea ce se întâmplă cel mai frecvent. Numai foarte rar, aproape deloc, se evocă şi capitolul biblic cu pricina ca fiind unul de porunci, nu de recomandări. Să nu minţi este o poruncă, un principiu, o normă morală, adică acel ceva care nu intră în discuţie, ci direct în execuţie.

În realitatea socială, deci culturală, românească cum s-o mai fi stând cu minciuna? În copilăria mea, ceea ce se ştia depre minciună era un defect de înălţime - minciuna are picioare scurte - şi un amestec în dezvoltarea biologică - lungirea nasului celui care o rosteşte. Presupun că nu sunt singurul care a fost educat astfel. Minciuna schilodeşte, cum ar veni.
Pentru minciună, ca şi pentru fericire, este nevoie de doi. În cazul minciunii, unul vorbeşte şi celălalt ascultă. Şi crede. Creştinismul însuşi, cel practicat de noi, porunceşte abţinerea de la orice formă de îndoială. Pe acolo şi pătrunde minciuna. Prin credinţa în autoritatea celui care minte. Şi, cu cât este mai multă credinţă, cu atât este mai puţin control, şi cu cât este mai puţin control, cu atât este mai multă putere şi autoritate. Acesta este mecanismul oricărei forme de puteri în România. De la cea familială, până la cea politică, de la cea religioasă până la cea artistică.

Cel mai elocvent dintre exemple este modul în care s-a operat în această vară, la cel mai deschis nivel public, cu o informaţie care ar trebui să fie aritmetică: populaţia României. Unii au spus că e mică, ceilalţi că e mare. S-au găsit milioane de români care să-i urmeze în afirmaţie şi pe unii şi pe ceilalţi. Cu îndârjire, cu fanatism. Adevărul nu putea să fie decât unul, pentru că numai adevărul are calitatea de a fi singur şi clar. Dar, în timp ce minciunile au zburdat prin România producând efecte, adevărul a rămas ascuns până în clipele acestea.

Statul trebuie să fie sursa celor mai multe dintre adevăruri. Dacă statul a ajuns în secolul 21. Dacă nu, poate fi sursa celor mai cumplite minciuni. Cele oficiale. La sfârşitul secolului trecut am fost supuşii unui stat care producea cereale pentru toată planeta, cultură pentru întreg universul şi genii carpatine. Acum nici măcar nu vrem să ştim câţi am mai rămas. Pentru că acesta este cumplitul adevăr: nu vrem să ştim.

Nu vrem să ştim dacă suntem buni, de teama de a nu afla că suntem răi. Nu vrem să ştim dacă suntem drepţi, de teama de a afla că suntem nedrepţi. Şi aşa mai departe. Este exact drumul pe care te poţi minţi orice fără să afli vreodată ceva util. Drumul însă foloseşte acelora care au nevoie să se legitimeze cu puterea numerică, generică, a unei mulţimi. Şi sunt destui indivizi şi destule instituţii care trăiesc numai din aşa ceva. Vă las plăcerea de a-i identifica şi de a-i numi, dacă sunteţi în căutarea vreunui adevăr.

Stiu că adevărul poate genera disperări, nu numai îndoieli. Dar numai adevărul poate indica soluţii. Ca să vă dau un exemplu recent, foarte public, am văzut duminică, în transmisiune televizată, o chermeză de… comemorare a lui Avram Iancu, în Apuseni. Las la o parte că, la creştini, nu tragi o horă cu bere şi mici la o pomană. Adevărul care contează aici este acela că Avram Iancu a rătăcit zeci de ani prin munţi, murind nu cu chipul mândru şi sănătos care era afişat la chermeza comemorativă, ci cu unul rătăcit (găsiţi-l pe internet), de om minţit, păcălit, trădat de puternicii vremii, puşi de acord chiar cu maghiarimea ardeleano-budapestană. Ca să vezi coincidenţă!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

10.09.2012 - 21:09white and blonde:... istoria se repeta!

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...