Opera: ‚’Aceasta este viaţa vesnică. Studii de gnoseologie patristică” a Înaltpreasfinţiei Sale, Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului se desfăşoară între semnificant şi semnificat, între bucuria sunetului, fonemului şi complexul tematic, între muzicalitatea retoricii stilului şi structura de adâncime a ideilor dense, memorabile, fremătătoare, formatoare, o stare, deseori între parrhesia şi aletheia parrhesia, ca experienţă a descoperirii „veseliei şi bucuriei” spre Împărăţia cerurilor, niciodată eutrapelie”.
Tema volumului este interpretarea, hermeneutica operei lui Chiril al Alexandriei, Grigorie Palama şi Grigorie De Nyssa. Nefiind teolog, autorul acestor însemnări va încerca să practice metamorfozele fişei de lectură, citind volumul amintit.
Începem prin a remarca prezenţa la bibliografie şi a Bibliei diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, alături de celebre traduceri („Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, ediţie diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”).
Tot acum remarcăm excelenta bibliografie, în general, erudiţia autorului, prin bibliografia metabolizată, devine apoi stil, scriitură, sentiment religios. Dumitru Stăniloaie este citat preponderent. Din trimiterile celelalte remarcăm câteva nume autohtone: Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Prof. Ioan I. Ica jr., Cristian Bădiliţă, IPS Prof. Univ. Dr. Irineu. Bibliografia marilor teologi străini îi cuprinde pe Paul Evdokimov, Vladimir Lossky şi, mai ales, John Meyendorff, cunoscuţi şi în lumea literelor.
Un capitol cuprinde: „Comunicarea prin împărtăşirea de cuvântul lui Dumnezeu şi trupul euharistic al Mântuitorului Iisus Hristos în scrierile Sfântului Ierarh Chiril al Alexandriei”.
Altul „...Etape ale Cunoaşterii lui Dumnezeu în învăţătura Sfântului Chiril al Alexandriei” .
Din Capitolul: „Pocăinţa, cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu în învăţătura lui Evagrie Ponticul” cităm „Plânsul înmoaie sufletul, îi redă sensibilitatea sa originară, însă Evagrie nu uită să-i avertizeze pe cei ce dobândesc darul lacrimilor de pericolul de a cădea în înălţarea de sine’’: „Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum nu ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să-ţi poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul.” (Evagrie Ponticul).
Observăm concordanţa valorică între comentariul lui Varsanufie, episcop al Râmnicului şi afirmaţiile din compezul tematic al textului lui Evagrie Ponticul. Concordanţa ontologică, Varsanufie folosind conceptul: originară, în propoziţia: „plânsul înmoaie sufletul, îi redă sensibilitatea sa originară”, concept plin de sensuri, trimiţând spre o întreagă teologie şi filosofie. Proprietatea termenilor folosiţi de Varsanufie, episcopul Râmnicului, în acest volum, este substanţială. Excelentă este trimiterea la Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Origen, acesta din urmă interpretat exemplar de Eugeniu Coşeriu, dintre români.
În general, tehnica citatului este instrumentalizată corect, atingând două atribute: ale expresivităţii voluntare şi involuntare şi, apoi, ale ideilor care se întrepătrund.
Serios este şi capitolul: „Cunoaşterea lui Dumnezeu ca experiere personală în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul”. Hermeneutica despe cunoaşterea „catafatică sau afrmativă” şi alta „apofatică sau negativă” aminteşte lectorului despre studiile lui Lucian Blaga, Nichifor Crainic, B. Fundoianu, Mihai Şora, Mariana Şora, Paul Evdokimov, „Cunoaşterea lui Dumnezeu”, Karl Barth, Friederich Gogarten...
Rareori poţi să întâlneşti o interpretare la fel de completă, a lui Maxim Mărturisitorul, în bibliografia românească, ca cea întreprinsă de Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului.
Prezentarea operei lui Grigorie Palama este pătrunzătoare, necesară, Sfântul fiind şi la originea poeticii şi filozofiei actuale. Redăm şi fragmente din eseul, sintetizator, despre problemele discutate mai sus, realizat de Cezar Baltag: „o soluţie remarcabilă, complementară şi, în bună măsură superioară neoplatinismului augustinian s-a dezvoltat în teologia răsăriteană, care, fundamental apofatică, şi ca atare având foarte vie conştiinţa transcendenţei divine, a propus o cale mai degrabă mistică decât metafizică de apropiere de Dumnezeu, prin experienţa transfigurării omului, a „îndumnezeirii” sale, adică „pătrunderea” creaturii până în dimensiunea ei trupească şi materială de energiile necreate (concept îndrăzneţ şi definitoriu pentru mistica răsăriteană), deosebite de esenţa incognoscibilă a lui Dumnezeu. Intuiţia intelectuală, nemijlocit „ontologică”, a lui Augustin e înlocuită, aşadar, în ortodoxie, de o glorioasă tentativă, nu doar teoretică, ci, în fapt, de experienţa ne-mediată a divinului şi de transfigurarea (pe calea rugăciunii „interioare” şi a realizării luminii „taborice” în trup, e calea „isihastă” a umanului prin prefacerea spirituală şi „nefăcută”, iar nu doar simpla „cunoaştere” cu Dumnezeu). Această „cale” distinctă, care traversează teologia, şi mai ales mistica ortodoxiei răsăritene, de la sfinţii Irineu, Anastasie şi Chiril, prin Grigore de Nisa, continuând cu Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog şi, în sfârşit, cu Sfântul Grigorie Palamas, teologul „energiilor necreate” constituie o excepţională soluţie, întregitoare şi, în unele privinţe, superioară celei augustiniene.”
Aproape fiecare pagină din volumul: „Aceasta este viaţa veşnică” al lui Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, poate fi citată: „În Teologia Ortodoxă nu trebuie să se uite faptul că noi nu îl cunoaştem pe Dumnezeu printr-o cale sau alta ci prin felul de manifestare al Său în mod liber, adică de revelarea, descoperirea, împărtăşirea lui Dumnezeu. Aici e diferenţa esenţială faţă de ceea ce Sfântul Grigorie a înţeles din cunoaşterea lui Dumnezeu şi «metodele» folosite de teologi, pentru că nu există o metodă anume de cunoaştere a lui Dumnezeu, chiar dacă vei folosi metoda negaţiei care se pare «la un ochi» că e cea mai bună căci aceasta este o curată «sinucidere a teologiei». Omul singur fără harul lui Dumnezeu nu poate ajunge la vederea lui Dumnezeu şi implicit la cunoaşterea Lui, însă Dumnezeu Se descoperă pe Sine, vine în întâmpinarea celui ce Îl caută, prin energiile Sale necreate. Revelaţia este singura posibilitate a cunoaşterii. Precum a făcut Augustin în scrierile sale antipelagiene, Sfântul Grigorie insistă asupra incapacităţii omului de a accede către Dumnezeu prin propriile sale forţe: «chiar asupra acestui punct, doctorul isihast este unul dintre autorii cei mai augustinieni ai Răsăritului creştin».’’
O afirmaţie care produce mirare teologică şi filozofică: „Sfârşitul rugăciunii este răpirea minţii la Domnul”. Mirare, care se poate transfera în sensuri şi metasensuri, din sintagmele: „Agathos Demiurgos” şi „Kahetos Demiurgos” şi, mai ales, „Abufalia”. Cartea prezintă, într-o splendoare de muzicalitate şi idei “ceea ce înseamnă conceptele: apofatic, catafatic, minte, răpirea minţii, teologie negativă, iradierea lor, cunoscut, necunoscut, revelaţie...
Interesante sunt notaţiile despre isihasm internaţional, imperiu, biserica ortodoxă, monarhism, alvuna vederii lui Dumnezeu, se dă cu totul în energiile necreate. La pagina 142 întâlnim sintagma: „Harul libertăţii, pe care am putea-o interpreta în dialog cu «Iubeşte şi fă ce vrei»”, aserţiunea lui Augustin. Energiile necreate au un intens parcurs eschatologic.
Volumul „Aceasta este viaţa veşnică. Studii de gnoseologie patristică” propune un discurs teologic al ascezei muzicalităţii, ca memorie a originarului şi inaugurarului, având ca suport un complex tematic fondator.
