Au trecut 26 de ani. Degeaba. Pentru mare parte din societate, de fiecare dată când apare o problemă în partea de economie administrată de stat, soluţia este mereu aceeaşi, mai mult stat. OK, există o nuanţă aici. Susţinătorii intervenţionismului cred că soluţia o reprezintă oamenii noi. Schimbăm oamenii, menţinem sistemul şi totul o să meargă mai bine. Dar nu merge. Nu a mers niciodată şi nici nu va merge. Dacă vrem să se schimbe ceva în bine, dacă vrem şcoli mai bune, spitale performante, infrastructură, aer curat, trebuie să schimbăm sistemul, nu doar să reciclăm funcţionari.
Supărarea mea este mai mare cu cât văd acest reflex de a cere intervenţia statului la cei mai tineri membri ai societăţii. Acesta este un paradox, pentru că societăţile tinere susţin economii libere, piaţa, competiţia. Explicaţia este şi mai greu de găsit dacă ne gândim că, atunci când aleg pentru ei, tinerii preferă să meargă “afară” să muncească, să studieze şi niciodată la stat. Mereu aleg instituţii private în ţări dezvoltate, unde sectorul privat este puternic. În acelaşi timp, poate inconştient, susţin un sistem intervenţionist acasă. Dacă vrem să ajungem unde sunt ţările în care emigrăm, trebuie să permitem aceloraşi forţe să aloce resursele şi în economia asta. Piaţă liberă, competiţie, transparenţă, proprietate privată. Nu exagerez când spun că este nevoie de o revoluţie a libertăţii economice şi aceasta înseamnă că sistemul vechi, intervenţionismul, trebuie să facă câţiva paşi înapoi.
Fără niciun dubiu, viaţa în România este mult mai suportabilă ca acum 26 de ani. De fapt, eliberarea de comunism a însemnat progres pentru toate ţările din regiune. Chiar şi pentru Moldova. Schimbarea de direcţie, către economie liberă de la totalitarism, a fost benefică pentru toate ţările. Dar nu toate s-au dezvoltat la fel. Diferenţele observate astăzi sunt explicate de viteza cu care s-a reformat fiecare societate. Acolo unde foştii comunişti au reuşit să rămână în puncte cheie din economie şi societate, reforma a înaintat mai greu. În ţările unde societatea a cerut ruperea de trecut, avansul economiei a fost mai rapid şi nivelul bunăstării a crescut (indiferent de indicatorul pe care îl folosim la măsurarea bunăstării).
Apariţia oportunităţilor reprezintă cel mai important catalizator în economie. Dar oportunităţile există doar într-o societate cu economie liberă, competitivă, unde drepturile individuale sunt respectate şi proprietatea este sfântă. De aceea este mult mai important ca obiectivul principal al unei societăţi să fie egalitatea de şanse, nu egalitatea în general. Vrem să avem şansa să participăm. Atât. De restul ne ocupăm noi. Pentru a avansa ca societate trebuie să ne asigurăm că nu introducem bariere în faţa unei părţi din societate, dar mai ales în faţa tinerilor.
Cel mai mult ne dorim libertatea când suntem tineri. Ne dorim să avem libertatea de a alege şi şansa de a participa. Când suntem tineri, vrem oportunităţi, vrem să fim lăsaţi să experimentăm. Să ne asumăm riscuri. Cu cât înaintăm în vârstă, facem, de cele mai multe ori din păcate, “lobby” pentru a menţine un status quo pentru care “am muncit” din greu. Vrem să fim protejaţi de cineva, iar acel cineva de cele mai multe ori este statul.
Acelaşi lucru îl observăm când ne uităm la sistemul economic. Companiile mici, vor să aibă acces la finanţare pe termen scurt. Nu ştiu dacă vor reuşi, dar au nevoie, îşi doresc mai mult ca orice şansa de a încerca. Din păcate, cam aceleaşi companii şi aceiaşi antreprenori, după ce depăşesc o anumită masă critică, încep lobby puternic pentru a-şi păstra locul în piaţă. Cu cât înaintează în vârstă, companiile caută protecţie. Bineînţeles că protecţia este oferită de stat.
În ultimele decenii, în timp ce populaţia din ţările dezvoltate îmbătrâneşte şi majoritatea companiilor sunt deja “too big to fail”, se observă un apetit crescut pentru reglementare, intervenţii, dirijism de la centru. După secole în care economia de piaţă şi libertatea economică au produs miracole în aceste ţări, intervenţionismul este chemat în “ajutor”. Dar de cine se tem aceste ţări? De ţările în curs de dezvoltare. Ţări cu societăţi tinere, care vor la rândul lor acum să beneficieze de libertate economică, competiţie, pieţe libere.
La nivel global, din ce în ce mai mult se militează pentru “conducerea” economiilor prin mai mult dirijism. Doar că nu i se spune aşa. Nu. Se vorbeşte de “politica industrială”, noi reglementări pentru susţinerea creşterii economice, politica de taxe şi impozite care promovează creşterea economică prin taxe mai mari. Toate aceste idei au la bază un singur lucru simplu, transferul puterii de alocare a resurselor de la un sistem în care acesta se face voluntar între participanţii la activitatea economică către un sistem unde funcţionarii decid. Acest model este din ce în ce mai popular în societăţile îmbătrânite, acolo unde atât companiile cât şi cetăţenii simt nevoia să fie protejaţi de competiţia din exterior, dar şi din interior.
Există totuşi o speranţă pentru ţările în curs de dezvoltare, printre care şi România. Ţări, unele abia scăpate de comunism, unde populaţia tânără este încă importantă. Bineînţeles că există riscul ca şi acestea să fie infectate de noua paradigmă a intervenţionismului binevoitor (pentru că este implementat de funcţionari, nu de dictatori). Mai ales atunci când capitalul de care au nevoie pentru a se dezvolta vine din ţările dezvoltate şi dacă acceptă să asculte propaganda instituţiilor internaţionale de tipul FMI, BM etc.
Ţările în curs de dezvoltare oferă cele mai recente exemple care arată forţa pieţei libere şi a competiţiei. Ţările foste socialiste, China, continentul african, toate abundă cu exemple unde libertatea economică a adus mai multe beneficii decât orice politică implementată de stat, FMI sau BM. Iar între ţările dezvoltate nu este întâmplător că Noua Zeelandă şi Elveţia sunt în top cu nivel ridicat de trai, dar şi cu toţi indicatorii care măsoară libertatea economică. Chiar şi în România, viaţa a milioane de români s-a schimbat când au migrat voluntar dintr-o economie unde forţa de muncă era abundentă în locuri unde forţa de muncă era deficitară. România a beneficiat de investiţiile de capital făcute voluntar din exterior. Capitalul a migrat de pe pieţe unde abundenţa făcea ca interesul pentru utilizarea acestuia să fie scăzut în economia acestei ţări, unde lipsa capitalului a dus la randamente superioare.
Sistemul economic care promovează o piaţă liberă are încredere în fiecare membru al societăţii, dar şi în inteligenţa colectivă. Are încredere că prin încercări repetate oamenii învaţă din greşeli. Nu este un sistem perfect. Vorbim de oameni până la urmă. Este, totuşi, un sistem care oferă fiecărui cetăţean o viaţă mai bună relativ la orice “viaţă” oferită de sistemele în care deciziile sunt luate de la “centru” de funcţionari.
În acest moment, sistemul care câştigă teren în ţările dezvoltate şi îmbătrânite este un sistem unde se cere încredere în deciziile unui grup restrâns de oameni, funcţionari. Pentru unii ca mine, această propunere este mult prea aproape de socialism şi mereu foarte aproape de dictatură. Dacă am de ales între “inteligenţa” unor “experţi” propulsaţi la vârf de propagandă, partid sau relaţii personale cu instituţiile de forţă, şi nu de competiţie şi inteligenţa colectivă acumulată în timp voi alege întotdeauna fără ezitare a doua variantă.